duminică, 6 martie 2016

Minciuni sfruntate sau despre ilustra mitomanie regală

Românii împotriva regimului dinastic (partea a treia)

     Intenţionam să întrerup pentru o vreme continuarea seriei de articole pe tema aceasta, avînd în vedere că unul dintre subiecţi, ultimul monarh al României, Mihai Hohenzollern, aflat la venerabila vîrstă de 94 de ani, este în situaţie critică, după cum sîntem anunţaţi. Drept urmare, gîndeam că în aceste împrejurări s-ar cuveni o minimă îngăduinţă de spirit faţă de cel foarte bătrîn şi suferind, aflat poate în ultimele sale zile de viaţă. O îngăduinţă faţă de el şi, deopotrivă, faţă de familia sa. Din păcate, mai mult decît a-mi exprima compasiunea faţă de omul muribund, nu îmi pot îngădui în cazul de faţă. Şi asta, pentru simplul motiv că însăşi familia lui nu îşi îngăduie! Că nici camarila sa nu o face! S-ar cere mai multă decenţă prin discreţie şi mai mult respect pentru părintele şi regele lor în primul rînd de la ei, şi abia mai apoi de la altcineva. Dar nu, ei înşişi au găsit de cuviinţă în aceste momente să dezlănţuie iar cîinii apologiei mincinoase şi neruşinate prin presă, aşa cum o fac cu cinism şi neobrăzare faţă de societatea românească de mai bine de un sfert de veac. Ipocriţi precum îi ştim, de astă dată îşi justifică exhibiţionismul recidivant cu motivaţia aburitoare că „nu se pune problema monarhiei, ci numai a respectului pentru ceea ce simbolizează ea în istoria României, pentru ceea ce reprezintă regele Mihai în istoria modernă a ţării”. Chiar aşa, ce simbolizează ea în istoria României şi ce reprezintă el în istoria acestei ţări? Vom spune, mintenaş.

     Mai înainte însă, vreau a lămuri un aspect şi a demola nişte monumente ale minciunii şi fariseismului apologetic de sorginte xenocratică. Cineva îmi atrăgea atenţia asupra faptului că la anul 1866 a fost un plebiscit, prin rezultatele căruia s-ar demonstra, zice-se, că românii şi-au dorit monarhie şi regim dinastic. Inexact. Nu a existat un asemenea plebiscit! Căci, plebiscitul la care se face aluzie, cel organizat în aprilie 1866, la două luni după înlăturarea domnitorului Alexandru Ioan-Cuza, a fost în realitate o mascaradă ridicolă diversionistă, de care grupuri trădătoare şi corupte din clasa politică a vremii, dirijate de I. C. Brătianu, au avut trebuinţă pentru impunerea veneticului Karol Cohenzollern ca nou domnitor al României. Atît a însemnat „plebiscitul” în cauză şi nimic mai mult! Şi-aceasta, în condiţiile în care un plebiscit în România acelor timpuri era un plebiscit exclusivist, al electorilor, adică al celor puţini şi bogaţi care aveau drept de vot, şi nu unul al poporului în structurile sale democratice. Prin urmare, vorbim despre un plebiscit cu un puternic caracter discriminatoriu, aşadar unul eminamente nesemnificativ pentru voinţa populară. Asta, pe de-o parte. Pe de altă parte, rezultatele sale finale au fost denaturate grosolan, prin proceduri „electorale” jenante, unele de-a dreptul tragicomice, altele abuzive sau agresive, şi toate de natură infracţională. Stau dovadă în acest sens inclusiv mărturiile scrise ale unor contemporani ai evenimentului, între care marele dramaturg I. L. Caragiale.

     Asta a fost baza „plebiscitară” a desemnării lui Karol Cohenzollern, alias Carol de Hohenzollern, la 10 mai acelaşi an, ca domnitor al României. Astăzi, la un veac şi jumătate de la acele evenimente flagrant antiromâneşti, urmaşii uzurpatorului prusac pretind că se împlinesc „150 de ani de la fondarea casei regale a României şi a Statului Român”. Ei pot pretinde orice, nu numai averi fabuloase de la Statul Român, că doară asta-i însăşi raţiunea lor de a se încăpuşa pe aici! Dar, susţinerea istorică pe care o afirmă cît ai clipi este un fals ordinar! De fapt, avem de-a face cu două minciuni sfruntate, în nota specifică ilustrei mitomanii regale. În primul rînd, statul român modern este opera istorică a lui Alexandru Ioan-Cuza, de domnia sa, şi nu a hohenzollernilor!, fiind legate atît constituirea statului prin unitatea sa politico-administrativă înfăptuită la 1859, cît şi denumirea ţării – România – consacrată la 1861, cu primul ei guvern instituit în ianuarie 1862 sub conducerea lui Barbu Catargiu, precum şi, sau mai cu seamă, întemeierea şi reglementarea prin legi organice a tuturor instituţiilor şi domeniilor de activitate fundamentale ale statului şi, practic, constituirea şi modernizarea patrimoniului naţional românesc. Cu alte cuvinte, în şapte ani cît i-a durat domnia, Cuza-Vodă a creat o ţară şi a redat poporului conştiinţa şi demnitatea propriei identităţi naţionale. Aşadar, stirpea prusaco-habsburgică a cohenzollernilor a venit aici nu să „fondeze” un stat român, aşa cum pretind astăzi urmaşii şi apologeţii ei, ci au venit aici să se înstăpînească peste o ţară de-a gata, să domnească peste un stat român existent şi deja modernizat prin truda şi sacrificiul de sine al altuia. O ţară creată tocmai de cel a cărui domnie i-au uzurpat-o fără scrupule şi pe care l-au exilat pînă la moarte din ţara lui, ei, cohenzollernii, nişte pripăşiţi ai locului.

     În al doilea rînd, cum regatul (trecerea la monarhie) a fost proclamat ca atare în 1881, la patru ani după proclamarea Independenţei de stat, este evident că fondarea „casei regale a României” anterior acestor evenimente ar fi fost imposibilă politic şi, prin urmare, lipsită de obiect într-o ţară aflată încă sub stăpînirea otomană. Cu atît mai puţin ar fi fost posibil un astfel de fapt în anul 1866, cînd Carol, un biet locotenent prusac, abia se insinuase fraudulos în ţară şi în capul ei. Aşadar, este de bun simţ să constatăm că zisa casă regală a României s-a putut fonda o dată cu proclamarea de fapt a regatului şi metamorfozarea lui Carol din domnitor în rege, respectiv la anul 1881. Zic că casa regală şi regatul s-au fondat de fapt şi nu de drept, fiindcă s-au făcut fără vreun temei legal democratic. Ele nu au reprezentat acordul de voinţă suverană dat de popor printr-un exerciţiu electoral legal şi legitim, ci urmarea unei samavolnicii politice evidente. Spre comparaţie, dacă analizăm cu obiectivitate realităţile faptice şi documentare ale actului de la 30 Decembrie 1947, vom constata că instaurarea Republicii a fost produsul unor evoluţii politice, fie şi formale pe alocuri, incomparabil mai legitime, mai progresiste, mai democratice. Procedura abdicării şi abolirii paşnice a monarhiei oferită de Guvernul României fostului suveran, Mihai Cohenzollern-Caraiman, a fost, în sine, un act de eleganţă şi civilizaţie – deşi nemeritat istoric – la adresa acestuia şi a regimului dinastic xenocrat şi desuet, inutil şi anacronic pe care el îl reprezenta şi, mai ales, a fost un act revoluţionar „fără zguduiri la adresa ţării”, cum s-a spus la momentul respectiv, ceea ce se putea traduce prin aceea că nu s-a dat foc morii pentr-un şoarece ştirb. Căci, sub aspect strict procedural, desigur, ce rege în lumea asta abdică de bună voie în favoarea republicii?
(va urma) 

Niciun comentariu: