duminică, 28 februarie 2016

Românii împotriva regimului dinastic (II)

(Continuarea textului postat în 11 februarie a.c.)

     Subliniam în prima parte a textului ideea că apologeţii regimului dinastic nu au admis vreodată a se vorbi despre ostilitatea românilor faţă de monarhie, inadmisibilitate menită a induce în conştiinţa publică falsa opinie că poporul nu manifestă resentimente faţă de uzurpatorii lui Vodă-Cuza, hohenzollernii, şi că în România nu există atitudine de frondă andinastică. Şi, vedem bine, ei practică şi astăzi eludarea neruşinată a adevărului istoric, cu sporită şi imundă osîrdie. Dacă, după cum spuneam, toate revoltele sociale şi mişcările democratice de protest la adresa regalităţii, a politicii şi faptelor ei au fost „tratate” de aceasta cu glonţul şi baioneta, cei care au îndrăznit să facă opoziţie fie şi formal, prin exprimare scrisă ori viu grai, şi-au plătit cutezanţa, întotdeauna, cu ani de puşcărie pentru ofensă la adresa familiei regale, considerată „crimă de lez-majestate” (vezi cazurile Bogdan Petriceicu-Haşdeu, Alexandru Macedonski, N. D. Cocea şi alţii) sau, pur şi simplu, cu internări forţate în ospiciu (cazul lui Mihai Eminescu fiind cel mai cunoscut). Căci, nu-i aşa, în regimurile monarhice „utilizarea unui limbaj necuviincios sau critic la adresa suveranului ori a dinastiei regale este o crimă”!
     
     Cu toate acestea, rezistenţa antidinastică a societăţii româneşti s-a manifestat constant de-a lungul vremii în rîndul unor oameni politici de înaltă conştiinţă democratică, dar, mai ales, în literatură şi presă – prin nuvele, piese de teatru, poezii, epigrame şi caricaturi, respectiv, eseuri şi articole demascatoare, pamflete, satire şi mărturii – autorii lor, printre care mari personalităţi ale culturii naţionale de pînă la primul război mondial, precum Mihai Eminescu, B. P. Haşdeu, I. L. Caragiale, George Coşbuc, Cezar Bolliac, Al. Macedonski, Constantin şi Anton Bacalbaşa, N. D. Cocea, Alexandru Vlahuţă şi mulţi alţii, asumîndu-şi cu temeritate, fie sub semnătură proprie, fie sub pseudonim, riscurile arestării şi interzicerii, ba chiar riscul asasinării. Unul dintre primii opozanţi ai regimului dinastic a fost enciclopedistul Ion Heliade-Rădulescu (1802-1872). Acesta, după fărădelegea înlăturării domnitorului Alexandru Ioan Cuza, făcea în calitate de deputat în Adunarea Legislativă a ţării o impresionantă pledorie împotriva regimul dinastic:

     „Permiteţi-mi să încep mai întîi prin a arăta că dinastia este nu numai un rău, cel mai mare rău pe care politicienii îl pot face propriei ţări, ci şi o absurditate. Dinastiile au cauzat totdeauna suferinţe şi necazuri naţiunilor. Dinastia este o uzurpare a proprietăţii naţionale. Dinastia este contra principiilor şi aspiraţiilor către care ţinteşte lumea modernă. Voiţi a aduce domn străin şi dinastie? Acestea sînt nişte inovaţiuni în legile şi obiceiurile ţării noastre. Dinastia la noi este contra tradiţiunilor. Să inovăm, dar în bine, nu în rău. Să nu introducem aceea ce ar trebui neîncetat combătut, căci aceea va fi germenele unei neîncetate revoluţiuni. Voiţi a urca pe tronul ţării pe un străin, căruia să-i daţi ţara moştenire din tată în fiu? Nu vă jucaţi cu viaţa şi viitorul naţiunii! Ea nu poate fi moştenire decît a ei însăşi. Părinţii nu sînt liberi a-şi înstrăina libertatea fiilor lor!”.

     Mai tîrziu, într-un articol publicat în anul 1912 în revista “Facla”, ziaristul democrat N.D.Cocea scria: „Sub regele Carol s-a înjghebat şi întărit cea mai lacomă şi nemilostivă oligarhie bugetară. Sub regele Carol s-au ferecat lanţurile încătuşării a şase milioane de robi. Sub regele Carol au izbucnit patru răscoale ţărăneşti. Sub regele Carol satele au fost bombardate, 11.000 de ţărani fiind asasinaţi. Sub regele Carol s-a înfrînt înaintarea ţării spre democraţie. Sub regele Carol s-au întinat sufletele, s-au pîngărit caracterele, s-au sfărîmat voinţele, s-au „domesticit” rarele firi dîrze. Sub regele Carol, ţara a fost dată peşcheş Germaniei”. Într-un alt articol din aceeaşi publicaţie, N. D. Cocea arăta: „După cei patruzeci şi cinci de ani de domnie ai regelui Carol, sîntem astăzi ţara sifilisului, a pelagrei, a răscoalelor cronice şi-a foametei permanente. Sîntem poporul castrat de idealuri şi cu aripile avînturilor frînte. Sîntem aşternutul în care s-au încuibat şi furnică ploşniţe mărunte, ploşniţe nenumărate, ploşniţe brătieniste şi takiste. Sîntem patria regelui Carol I”De altfel, omul politic liberal I. G. Duca, prim-ministru al guvernului, asasinat în 31 Decembrie 1933 pe peronul regal al gării din Sinaia după audienţa de sfîrşit de an ce o avusese la Carol al II-lea, tocmai scrise, în ale sale Amintiri politice, despre înaintaşul acestuia, Carol I, cel pe care îl numea a fi fost „un om definitiv mediocru şi plin de meschinării”:

     „Mare ar fi regele Carol I dacă am putea spune că lui îi datoreşte România independenţa şi că el a fost în fruntea mişcării democratice care a rezolvat problemele vitale ale societăţii româneşti din zilele lui. Cînd însă ştiut este că la independenţă a fost dus de Ion Brătianu, că se temea la 1877 să ia armele împotriva Turciei, că a încins coroana de oţel numai fiindcă a avut înţelepciunea în cele din urmă să se supuie stăruinţelor sfetnicilor săi, este greu să apari ca autorul independenţei, oricît de mult ai încerca mai tîrziu să cercetezi adevărul istoric în memorii cu iscusinţi ticluite. Iar cînd aproape 50 de ani ai lăsat ca nici una din problemele mari interne să nu primească o serioasă dezlegare, afară poate de chestia financiară şi de unele lucrări publice, chestia administrativă să se mărginească la diferite încercări nereuşite de organizare, chestia şcolară să ne poată ridica mai sus de ultima treaptă pe scara analfabetismului european, chestia agrară – cea mai însemnată – să rămînă nerezolvată sub un regim de răscoale periodice şi în mijlocul multor avertismente sîngeroase, cînd, în fine, ai stat pururea împotriva mişcării democratice şi, abia în ultimul an al domniei tale ţi s-a putut smulge consimţămîntul pentru o lărgire a dreptului de vot, nu se poate spune că ai fost un om superior şi un rege mare (...)

     Şi, continua I. G. Duca:S-au făcut adesea comparaţii între domnia regelui Carol şi domnia lui Cuza.. Nu voi încerca să stabilesc nici un fel de paralele între valoarea morală a unuia şi a celuilalt. Dar, incontestabil că mai mari au fost problemele ce şi-au găsit deslegare în scurta domnie a lui Vodă Cuza, decît toate cîte le-a putut rezolva domnia lui Carol I în 48 de ani şi, incontestabil, că Alexandru Ion I, prin pornirile generoase ale sufletului său şi prin larga înţelegere a marilor aspiraţiuni naţionale din vremea lui, a ştiut să se identifice mai de aproape cu Unirea, secularizarea şi împroprietărirea, decît a ştiut Carol de Hohenzollern-Sigmaringen să-şi lege numele de neatîrnarea ţării şi de toată opera de organizare şi consolidare a tînărului regat dunărean”.
(Va urma)

Niciun comentariu: