La Mulţi Ani, cetăţeni ai Republicii!

Stema Republicii pe Drapelul Tricolor!

30 Decembrie. 

Astăzi, este Ziua Republicii România. Peste două zile intrăm în anul 2016. 

La Mulţi Ani, tuturor cetăţenilor români! La Mulţi Ani prietenilor noştri! 

La Mulţi Ani, Patrie!

Tentativa de lovitură de stat de după Colectiv (II)

Mi-am amintit toate acestea, cum spuneam, după tragedia din Club Colectiv. Şi asta pentru că, în zilele imediat următoare sinistrului, cînd societatea îşi trăia emoţia şi durerea fără margini, s-a petrecut un (alt) fapt de o gravitate excepţională. De astă dată, unul de natură politică. Aşa-zisa principesă Margareta, aflată în huzur pe-aci de mai mulţi ani cu complicitatea autorităţilor – care, pe lîngă atîtea alte privilegii neruşinate ce i-au acordat, îi asigură şi o publicitate oficială ostentativă de-a dreptul revoltătoare –, a ieşit pe posturile de televiziune dimpreună cu accesoriul ei, „principele Duda”, să de-a sfoară în ţară că e gata să preia puterea şi să reinstaureze monarhia în România: „Eu sînt pregătită pentru revenirea la monarhie. Regele a fost mereu pregătit. Acestea sînt filosofia, meseria şi experienţa lui. Noi sîntem pregătiţi. Sîntem aici”! Imediat, nonagenarului ei tată, Mihai Hohenzollern, imobilizat de neputinţă în reşedinţa lui din Elveţia, i-a ţinut isonul cu un mesaj perfid şi de un cinism macabru – mesaj provenit, mai probabil, din îndemînarea specifică inteligenţilor servanţi ai MI-6 – adresat „tinerilor noştri”, tineri care tocmai îşi strigau în stradă disperarea pierderii din rîndurile lor a atîtor vieţi în teribila tragedie: „Timpul României voastre a început”. Pfuu!

Sigur, tupeul ieşirii „familiei regale” în public cu asemenea declaraţii a fost încurajat, probabil deloc întîmplător, prin luările de poziţie de după cumplitul eveniment de la Club Colectiv (dar şi prin unele anterioare!) exprimate de domnul Klaus Iohannis, preşedintele Republicii şi admirator declarat şi explicabil al hohenzollernilor, pe tema opţiunii sale pentru „un alt proiect de ţară”. Şi asta, în contextul bizarei sale afirmaţii că „a fost nevoie să moară oameni pentru ca guvernul să demisioneze”. O demisie obţinută de preşedinte „tîrziu, foarte tîrziu”, după mărturisirea sa personală, şi pe care, de altfel, domnia sa a stăruit să o determine prin tot felul de provocări, de natură politică sau juridică, încă de pe cînd şi-a preluat funcţia de şef al statului. Poate pentru a fi mai sugestiv, preşedintele a subliniat că se cere „nu doar o schimbare de guvern, ci o nouă paradigmă politică românească” şi că „nu putem să credem că o simplă schimbare a guvernului schimbă situaţia politică a României. Sînt dispus, a continuat domnia sa, să îmi asum demersurile care vor duce spre o politică diferită şi transparentă, spre un nou management de ţară”. Fireşte, însă, ar fi interesant de ştiut ce înţelege preşedintele Klaus Iohannis prin sintagmele „un alt proiect de ţară”, „o nouă paradigmă politică” sau „un nou management de ţară”, ce presupune la modul concret „schimbarea situaţiei politice a României”, pe care domnia sa lasă de înţeles că o doreşte, şi, mai ales, dacă este manadat într-o atare chestiune şi, dacă da, de către cine.

Aşadar, profitînd de tulburarea politică şi socială cauzată de tragedia de la Club Colectiv – precum odinioară bunicul ei, Carol Caraiman, alias Carol al II-lea, după tragedia de la Costeşti din 1930 – şi de mai vechea şi suspecta îngăduinţă a autorităţilor statului, cetăţeanca Margareta şi-a permis, nici mai mult nici mai puţin, să încerce provocarea unei noi răsturnări politice a României în favoarea familiei Hohenzollern. Asta dovedeşte încă o dată că rostul încuibării ei şi a rubedeniilor sale în România nu este numai acela de a-şi recăpăta averile fabuloase însuşite de la popor timp de opt decenii de înaintaşii ei, rost deja împlinit cu asupra de măsură, ci şi acela de a unelti împotriva Republicii, de a impune restauraţia şi atotputernicia pierdută a dinastiei de Hohenzollern asupra ţării. Astfel, fapta comisă de Margareta este o clară tentativă de lovitură de stat, prin declaraţii provocatoare şi de sugestionare împotriva ordinii constituţionale a unor mulţimi protestatare ieşite în stradă. De altfel, propriile afirmaţii ale Margaretei devoalează şi mărturisesc deopotrivă existenţa unui complot antirepublican de anduranţă, etapizat şi sofisticat, premeditat de clanul hohenzollernilor, aşadar a unui complot premeditat împotriva formei de guvernămînt a statului român, împotriva ordinii sale constituţionale: „Noi sîntem pregătiţi pentru reinstaurarea monarhiei, sîntem aici şi nu plecăm. Avem şi o viziune pe 30 de ani. Ne bazăm pe rădăcinile noastre şi mergem spre viitor cu un plan mai mare decît al politicienilor”! Da, şi au trecut 26 de ani de la înlăturarea stemei Republicii de pe drapelul naţional... 

Să luăm aminte, însă, că planuri politice de asemenea factură comportă riscuri majore la adresa securităţii naţionale, chiar la adresa integrităţii statului român, dar şi că nu există pentru nimeni certitudinea că ele sînt lipsite de alternative contracarante similare.

Tentativa de lovitură de stat de după Colectiv (I)

Evenimentul terifiant petrecut la concertul metalist de la Club Colectiv, în care au murit pînă în prezent peste 60 de oameni şi au fost răniţi peste 100 – concert organizat, întîmplător sau nu, în seara zilei de 30.10.2015, dată conţinînd o cifrică interesantă pentru numerologi şi aflată în ajun de „Halloween”, tenebroasa petrecere anuală a ţăcăniţilor lumii –, m-a trimis cu gîndul la o tragedie asemănătoare din perioada interbelică, sfîrşită cu pierderi umane încă mai îngrozitoare, şi despre care eu auzisem cîte ceva de la tatăl meu, pe cînd eram copil.

Este vorba despre incendiul de la biserica din localitatea Costeşti, Judeţul Argeş, produs în timpul Deniei din vinerea Paştilor, în 18 aprilie 1930, incendiu în care au murit 144 de oameni, dintre care 118 copii!! Biserica, veche de 200 de ani, era o construcţie mică din lemn, neîncăpătoare pentru atîţia oameni – de altfel, cei mai mulţi dintre credincioşi, părinţi şi bunici ai micuţilor aflaţi înăuntru, au asistat la slujbă de afară, devenind astfel martori neputincioşi ai cumplitului sfîrşit al copiilor şi nepoţilor lor –, biserică a cărei singură uşă de acces se deschidea spre interior. Acest detaliu constructiv aparent banal, specific lăcaşurilor de cult medievale, s-a dovedit hotărîtor pentru proporţiile dezastrului, căci, în momentul în care flăcăruia unei lumînări a declanşat infernul şi victimele înnebunite de groază s-au repezit spre ieşire, presiunea creată asupra uşii de îmbulzeala disperată a oamenilor a condus la blocarea acesteia, făcînd practic imposibilă deschiderea ei. În mai puţin de un minut, au relatat martorii, întreaga construcţie ardea ca o torţă, în ţipetele sfîşietoare ale celor prinşi înăuntru şi, deopotrivă, ale celor aflaţi în afară...

A fost o tragedie naţională care a cutremurat din temelii societatea românească a vremii, generînd, ca şi aceasta de la Club Colectiv, mari nemulţumiri şi dispute publice pe marginea răspunderilor de ordin politic şi administrativ. Tragedia, cu impactul ei emoţional copleşitor, a venit într-o perioadă şi aşa marcată de fragilitate socială generalizată, cauzată de circumstanţe interne şi internaţionale de o dificultate aparte. Pe de o parte, se dezlănţuise marea criză economică şi financiară a capitalismului, care lovea în plin şi România. Sărăcia, şi aşa lucie în care trăia imensa majoritate a populaţiei, se agrava sub povara infamelor curbe de sacrificiu pe care le impuneau guvernanţii. Pe de altă parte, în 1927 survenise moartea regelui Ferdinand de Hohenzollern, iar Carol, fiul acestuia, renunţase cu doi ani mai înainte la statutul său de moştenitor al coroanei şi succesor la tron, preferînd viaţa promiscuă a lupanarelor şi-a escapadelor mondene prin Occident. De altfel, fusese renegat de casa regală, dezmoştenit şi expatriat definitiv, motiv pentru care îşi schimbase numele din Carol de Hohenzollern în Carol Caraiman. Cum în acei ani următorul moştenitor al tronului, Mihai, odrasla lui Carol, se afla abia... în şpilhozen, conducerea României fusese atribuită unui Consiliu de regenţă, scopul real fiind de fapt salvarea monarhiei.

Aşadar, societatea românească traversa o perioadă extrem de complicată, biciuită de condiţiile crizei economice şi financiare galopante, de condiţiile crizei de moralitate şi utilitate dinastică şi, implicit, de riscurile vulnerabilităţii politice la nivel statal – căci după Ferdinand muriseră şi influentul prim-ministru al guvernului, Ionel I. C. Brătianu, precum şi un membru al Consiliului de regenţă –, peste toate acestea instaurîndu-se acum, după tragedia de la Costeşti din 18 aprilie 1930, starea de emoţie naţională şi de revoltă la adresa guvernului ţărănist şi a clasei politice. Profitînd de circumstanţele tulburi de după tragedie şi de condiţiile de slăbiciune generalizată a statului român, aventurierul Carol Caraiman, prin uneltiri cu primul-ministru Iuliu Maniu şi acoliţii acestuia, revine în ţară clandestin în seara zilei de 8 iunie 1930 şi, în aceeaşi noapte, cu de la sine putere şi în totală indiferenţă faţă de popor, se înfiinţează la Palatul Cotroceni şi îşi arogă calitatea de suveran de facto, punînd Parlamentul în faţa faptului împlinit şi obligîndu-l să-l desemneze formal, cîteva zile mai tîrziu, rege al României, sub titulatura de Carol al II-lea. 

Astfel, printr-o lovitură de palat, el devine salvatorul guvernului Iuliu Maniu, dar şi uzurpatorul fără nici un fel de scrupul al tronului propriului său fiu! Şi, parcă pentru a-şi desăvîrşi opera cinică într-un chip apoteotic, tatăl îi compesează puştiului Mihăiţă pierderea tronului cu o zornăitoare nouă, dăruindu-i un titlu nobiliar cît de ridicol, inventat anume pentru el, declarîndu-l „Mare Voievod de Alba-Iulia”! Un titlu nobiliar la care nici însuşi Mihai Viteazul nu s-a gîndit să şi-l atribuie...

(Continuarea textului, în zilele următoare)

1 Decembrie

LA MULŢI ANI, ROMÂNIE! LA MULŢI ANI, CETĂŢENI ROMÂNI!

Brad bătrîn

A fost tăiat un brad bătrîn
Fiindcă făcea prea multă umbră
Şi-atuncea din pădurea sumbră
S-a auzit un glas păgîn:

„O, voi ce-n soare cald trăiţi
Şi aţi răpus strămoşul nostru,
Să nu vă strice rostul vostru,
De ce sînteţi aşa grăbiţi?

În anii mulţi cît el a fost,
De-a lungul ceasurilor grele,
Sub paza crengilor rebele,
Mulţi au aflat un adăpost.

Moşneagul stînd pe culme drept
A fost la drum o călăuză
Şi-n vremea aspră şi hursuză
El cu furtunile-a dat piept.

Folos aduse cît fu viu,
Ci mort acuma cînd se duce,
Ce alta poate-a vă aduce,
Decît doar încă un sicriu?!...”.

NICOLAE IORGA (n. 5 iunie 1871 – d. 27 noiembrie 1940, asasinat)

Genos cido

În România ultimului sfert de secol au murit atîţia oameni din cauza condiţiilor riscante de viaţă pe care le implică sistemul... (să-l numească fiecare cum îi convine!), încît „încifrarea” lor cu exactitate s-ar transforma într-o statistică abominabilă. Astfel, ar urma să aflăm că numai numărul sinuciderilor imputabile disperării economice şi sentimentului aferent de inutilitate familială şi socială se apropie de 100.000, avînd în vedere că media lor anuală este de circa 3.500, din care circa 500 doar în Bucureşti! Cifra totală a pierderilor de vieţi omeneşti cauzate de viciile de sistem este însă greu de ştiut, dar, fără îndoială, ea este de ordinul zecilor de mii anual. La acest pasiv demografic se impune „contabilizarea” şi celor peste 1 milion de vieţi nenăscute în toată această perioadă, pierdute din cauza permisivităţii necugetate a avortului.

Desigur, nu intră în această statistică cel puţin încă un milion de vieţi irosite în penitenciarele sistemului, altfel tot atîţia cetăţeni pierduţi în mare măsură pentru societate, oameni care, cei mai mulţi dintre ei, într-un sistem diferit, fundamentat pe principiul muncii creatoare şi orientat spre valorile educaţiei, moralei şi echităţii sociale, nu ar fi căzut niciodată sub efectul riscurilor de natură penală pe care le generează, inerent, sistemul guvernat de atotputernicia oarbă şi ispititoare a banului. De asemenea, nu intră în această statistică nici milioanele de băjenari dezrădăcinaţi şi deznaţionalizaţi, români alungaţi de nevoi pe meleaguri străine (un adevărat exod de proporţii biblice!), situaţie în cea mai mare parte a ei cu implicaţii dramatice şi asupra familiilor şi rudelor rămase în ţară, aşadar asupra altor milioane de cetăţeni români.

Practic, în acest sfert de secol, sistemul a produs României pierderi de patrimoniu uman şi material cu mult peste cele suferite în cele două războaie mondiale. Nu există termeni de comparaţie care să arate că în istoria modernă a ţării a mai existat vreun sistem politic şi social care să fi produs la scară naţională, şi încă în condiţii de pace!, distrugeri şi tragedii umane de asemenea dimensiuni. Pe de altă parte, aceste date fac perfect plauzibilă ipoteza multor observatori ai fenomenului demografic românesc privind existenţa unui plan ocult de reducere şi limitare a populaţiei României, pînă în anul 2050, la 12-14 milioane de locuitori. Adică, exact atît cît avea statul român înainte de 1918... Rezultă că, în comparaţie cu anul 1989, aşadar în aproximativ 60 de ani – nici cît o viaţă întreagă de om! –, populaţia României va fi înjumătăţită! Aceasta înseamnă că se umblă la temeliile statului, la fibra naţională, la filonul românesc ancestral. Este un genocid!

P.S. – GENOCID (gr. genos „neam” + lat. -cido „a omorî”) = Exterminare în masă (crimă) săvîrşită în scopul de a distruge deliberat şi sistematic, în întregime sau în parte, o colectivitate naţională, rasială, religioasă sau politică şi care constă în uciderea membrilor ei, în vătămarea gravă a integrităţii lor fizice sau mintale, supunerea la condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea lor fizică, instituirea unor măsuri în scop de împiedicare a naşterilor, strămutarea forţată a copiilor aparţinînd colectivităţii în altă colectivitate etc.

Păcatul ticăloşiei

Am momente şi perioade în care furia şi instinctul de revoltă împotriva incorectitudinii sociale, a răului în care trăim de 26 de ani, îmi suprimă luciditatea şi răbdarea scrisului. Luciditatea şi răbdarea vieţii cotidiene. De fapt, este o furie a neputinţei. A neputinţei de a mă împotrivi, de a reveni la normalitatea pierdută ori, măcar, de a mă izola egoist. Mai mult de-atît, este o furie a neputinţei de a spera, de a mai crede în viitor, asta dacă am crezut vreodată în el în toţi aceşti ani. Aşa mă blazez din timp în timp şi mă scufund adesea într-un soi de lehamite de tot şi de toate, de Patrie, uneori şi de mine însumi. Oare sînt singurul muşcat de asemenea trăiri? Şi nu mai scriu nimic şi nu mă mai interesează nimic. Ce rost mai are? Cînd încerc totuşi să scriu ceva, mîna îmi tremură nervoasă, precipitată şi nerăbdătoare sub presiunea de nestăvilit a polemicii mentale, a luptei de idei. Sub presiunea controversei realităţii cu adevărul, cu raţiunea. Cu substanţa bunului simţ. De aceea renunţ adesea, resemnat cu fatalitatea-mi concomitenţei cu concretitatea decepţionantă. Oricum, împrejurarea de român concret mă împiedică, orice-aş face şi orice-aş scrie, să-mi pot alunga din străfundul fiinţei spaima înrădăcinată de cuvintele teribilei viziuni a lui Octavian Paler, mărturisite cu ultimele sale respirări filosofice: „România a ajuns la finalul istoriei sale”! Paler, o portavoce substanţială şi responsabilă pe de-a-ntregul a „decembriştilor”. Un intelectual din categoria celor pe care i-am dispreţuit după 1989 pentru anticomunismul lor intempestiv, nefiresc, aşadar pentru oportunismul lor deşănţat şi declasant (să nu-l numesc trădare incalificabilă!), dar care măcar spre sfîrşitul vieţii lor trăiesc revelaţia, aparent reabilitantă, a monstruozităţii sociale la care au contribuit. Cumva spăşiţi şi, parcă, întru mîntuirea de sine prin spovedania cea de pe urmă, vin în faţa propriului proces de conştiinţă cu mărturisirea despre consecinţa apocaliptică iminentă pe care, iată!, o au abominabilele lucrări comise de-a lungul tuturor acestor ani împotriva valorilor şi fundamentelor naţionale, împotriva idealurilor şi aspiraţiilor sociale cu adevărat progresiste şi democratice, mărturisind, implicit, despre păcatul ticăloşiei lor. La ce bun, însă, mult prea tardiva lor spovedanie, cîtă vreme neputinţa noastră  de a ne împotrivi răului, de a-l opri şi de a-l reprima de-a lungul drum al unui sfert de secol, este la fel de ticăloasă? Şi nu-i aude, şi nu-i ascultă nimeni nici acum, căci parcă şi bunul Dumnezeu s-a mutat pe Hăisbuc... Patria a murit. Ce facem cu ţara?

P.S. – Se dă următorul enunţ: 

La primele ore ale dimineţii, înaintea consultărilor preşedintelui Barack Obama cu reprezentanţii partidelor politice în vederea găsirii soluţiilor la criza guvernamentală din SUA, la Casa Albă a venit, val-vîrtej, ambasadorul României, prezentînd soluţia în plic. 

Cititorii sînt rugaţi să îndrepte eventualele erori de conţinut şi să reformuleze enunţul corect, apoi să îl raporteze la conformitatea cu normele diplomatice şi cele de drept internaţional şi să desprindă concluziile care se impun.

În faţa glonţului sau în spatele gratiilor!

De vreo două săptămîni, apeluri telefonice bizare încearcă să mă sîcîie, cînd pe telefonul mobil cu număr de acces în reţeaua Vodafone, cînd pe telefonul fix, cu număr de Telekom. Asta îmi aminteşte că, pînă relativ recent, timp de vreo doi-trei ani la rînd, lunar eram sîcîit de nişte tipi de la o societate de investiţii financiare – întotdeauna, exprimările folosite pentru prezentarea acestor societăţi de către operatorii lor telefonici sînt, invariabil, neinteligibile! –, care insistau de-a dreptul enervant să mă convingă să depun la ei nu ştiu ce sumă de bani, vezi Doamne, spre... profitul meu garantat! Le spuneam de fiecare dată că nu sînt interesat de acest gen de tranzacţii, că din bruma de venit ciuntit de datorii la bănci, rude şi prieteni din care supravieţuieşte de ani de zile familia mea, nu îmi pot permite moftul capitalist de a-mi deturna din bani spre conturi ale unor societăţi speculative sau ale unor societăţi care, pasămite, se angajează să îmi... administreze ele, evident contracost, veniturile personale pe care aş accepta să le depun în conturile lor!! Asemenea escrocherii mi se par extraordinar de periculoase la adresa bieţilor români şi, de aceea, consider că sistemul social organizat eminamente pe asemenea principii existenţiale este o crimă împotriva umanităţii şi trebuie suprimat pe orice cale, neîntîrziat!

Indivizii însă nu înţelegeau şi continuau să mă hărţuiască lunar cu telefoanele, ba chiar salutîndu-mă de fiecare dată joviali şi alerţi, cică bucuroşi de regăsirea unui vechi prieten, mai-mai să mă şi pupe, ca în gară, de parcă am fi făcut armata împreună: „Vă salut, dom’le Nicu! Ce mai faceţi? Sănătos, voinic? Avem veşti excelente pentru dvs., acţiunile societăţii noastre au crescut luna aceasta cu... atît la sută şi dacă investiţi acum 150 de euro la noi, puteţi cîştiga...”. Măi, omule, de luni de zile vă spun şi vă tot repet că nu sînt interesat. Înţelegeţi cu frumosul şi... gîri d-acilea. Lăsaţi-mă în durerea mea cu speculaţiile voastre şi nu mă mai sunaţi! Nimic. Indivizii au mărit presiunea, devenind insolenţi şi agresivi, cu alte cuvinte încercînd să îşi bage mîinile în buzunarul meu cu forţa, ba chiar permiţîndu-şi să îşi arate contrarierea faţă de dezinteresul meu pentru ofertele lor, pentru „ocupaţia” lor şi să mă certe că nu mă las jefuit: „Cum este posibil să nu vreţi să cîştigaţi bani?! Se poate aşa ceva?”.

Bă, da’ eşti tîmpit? Nu pricepi omeneşte şi civilizat că NU SÎNT INTERESAT DE ESCROCHERIILE VOASTRE FINANCIARE, că nu am bani de aruncat la cerşetori agresivi şi obraznici? Că toată viaţa mea nu am cîştigat un singur leu fără muncă şi nu cred în înavuţirea speculativă, în moralitatea unei asemenea afaceri, a unei asemenea vieţi? Nu vă e clar, sau vreţi să vă desenez la telefon? „Păi... de-aia nu aveţi bani”, îmi aruncă în ciudă impertinentul escroc capitalist! Zău? E, uite, de-aia şi eu sînt convins că banii mulţimilor de pauperi şi proletari ai societăţii sînt la voi, escrocii, speculatorii, jecmănoii şi cămătarii interni şi internaţionali. De aceea, locul vostru în istorie trebuie să fie ori în faţa glonţului, ori în spatele gratiilor! Priceput-aţi? Puta madre! A trebuit să mă cobor la nivel suburban, să îl înjur cumplit la telefon pe reprezentantul societăţii de escrocare şi extorcare, pe capitalist adică, să îl ameninţ că plec să îl caut, că îl voi găsi şi îl voi lăsa fără urechi, nas şi fudulii, dacă nu vrea să înceteze cu hărţuirea asta agresivă şi interminabilă la adresa mea. Să-şi vadă, în Paştele mamii lor de escroci, de ale lor şi să mă lase, în puii mei, în pace! Surpriză plăcută: din toamna anului trecut, escrocii capitalişti nu mai m-au sunat.

Acuma, a rămas o băbăciune tutungioaică de la Cluj, care mă sîcîie şi asta la telefonul fix o dată pe lună, de vreo trei ani, să îmi ofere nu ştiu ce medicamente naturiste. Zice că din grijă pentru sănătatea mea, pe care cică ştie ea că mi-o neglijez! Alo, tanti Roza? N-ai treabă la cimitir, sau vin pînă acolo să te ajut? O sucursală mai jună a aceleiaşi sclerozate din Cluj, pe care am localizat-o în... Elveţia(!) – undeva în zona Lausanne –, mă interpelează şi ea, din cînd în cînd, din partea „echipei” sale, într-o ardelenească cu inconfundabilul accent huno-prusaco-cîrnăţăresc, să îmi vîndă mie, românului de-acasă, aceleaşi substanţe de murit mai repede. Că le trebuie ţara. Bine. Dacă nu încetează să mai sune pe aici, îmi pun firma de detectivi particulari să o caute pe acolo şi să îi pună pămîntul ţării la picioare. Poate aşa, corcitura apatridă care se ocupă cu vînzarea în România de mătrăgună şi şoricioaică din Şwaiţeria va înţelege ce trebuie să înţeleagă.

Pe Internet am aflat persoane care se plîng că sînt agasate de apeluri telefonice ciudate, unele chiar după miezul nopţii. Am observat că, întîmplător, sînt aceleaşi numere de telefon care mă apelează şi pe mine, după cum spuneam la început, de vreo două săptămîni. Dacă răspunzi, auzi o melodie robotică. În rest, tăcere. Aparent sau nu, sînt numere din reţeaua fixă Telekom. Acestea vin pe mobil, indiferent de reţeaua în care te afli. Or fi cu taxă inversă? Cel mai bine este, fireşte, să le respingi. Un astfel de număr este 0268403204 (prefix de Braşov). Asemenea apeluri hărţuitoare, aşadar categoric infracţionale, vin şi din alte locuri din ţara asta a nimănui şi a fărădelegii: 0244338200 (prefix de Prahova) sau 0214088001 (prefix de Bucureşti). În schimb, pe telefonul fix, zilnic vin apeluri de pe numere „rezervate” sau „indisponibile”, evident neidentificabile. Totuşi, în acest din urmă caz ar putea fi vorba despre impulsuri electronice de interferenţă aleatorie, necontrolată. Totuşi, oare?... Oricum, vorbim despre o reţea suficient de labilă şi pe emisia de televiziune. În ciuda unei imagini de o claritate propriu-zisă remarcabilă, emisia Telekom implică distorsiuni periodice curente, în care imaginea, pur şi simplu, se topeşte pentru cîteva secunde, transformîndu-se într-o  „pastă” coloristică amorfă, prelinsă pe întreaga suprafaţă a ecranului.

Venite parcă să inducă subliminal cetăţenilor ideea necesităţii unei legislaţii Big-Brother în România, despre care se tot vorbeşte de mai mult timp, aceste hărţuiri şi tracasări cu diferite origini, care se comit deja la scară socială, sugerează, din punctul acesta de vedere, existenţa unei necesităţi mai degrabă artificiale decît a uneia reale, izvorîtă din interese extracetăţeneşti, dar cărora nu li se poate da curs pe deplin, şi căreia în nici un caz nu i se poate imprima aparenţa democratică de conformitate, în condiţiile unei opoziţii de opinie publică generalizate. Prin urmare, alternativa ar trebui să fie o lege Big-Brother împotriva sistemului care provoacă, indiferent de motive, o atare necesitate legislativă. 

Mioritica

Ilustrată estivală

În cultul adevărului şi-al libertăţii de opinie

S-a ajuns, aşadar, pînă aici (găsiţi despre ce e vorba la adresa http://valeriu-stanescu.blogspot.ro/2015/07/sunt-foarte-ingrijorat-de-unele-efecte.html). Pe mine personal nu mă miră. Anticipez că se va merge mai departe şi, sub cele mai neghioabe sau perfide motive, se va suprima, pe nesimţite şi pe nebăgare de seamă, libertatea de opinie şi exprimare publică. Spre exemplu, despre subiecte ca(!):

Carol Cohen-Zollern întîi Uzurpatorul, Ferdinand cel Neputincios şi Spălător de Putină, Carol Cohen-Zollern al doilea Uzurpator, Legiunea, Căpitanul, Mareşalul Antonescu, Holo ca ustul, Mihai Cohen-Zollern de Homonazistalinen, Revoluţia de Eliberare Socială şi Naţională, Antifascistă şi Anticapitalistă de la 23 August 1944, condusă de Partidul Comunist Român, Republica, sabotorii paraşutaţi de anglo-americani, teroriştii din munţi, prelaţii spioni şi ascunzători de arsenal, Gheorghiu-Dej, scoaterea trupelor străine din ţară de către comuniştii români, despre comunism, Securitate, personalităţi culturale şi artistice inegalabile afirmate în anii „epocii de aur”, despre construcţia, dezvoltarea economico-socială şi prestigiul internaţional fără precedent în istorie ale României Socialiste, achitarea datoriilor externe, Lovitura de stat anticeauşistă, antisocialistă, antirepublicană şi, categoric, antinaţională din decembrie 1989, bandele şi grupările de declasaţi, descreieraţi, ticăloşi, nemernici şi de trădători de patrie din politica post-decembristă, mineriade, capitalismul ordinar, devalizarea şi exportarea resurselor naturale, dezindustrializarea, agricultura primitivă, exproprierea flotei navale, demolarea economiei naţionale, exilarea forţei de muncă, proletarizarea şi pauperizarea masivă şi severă a populaţiei, distrugerea aviaţiei militare, desfiinţarea armatei naţionale, tîrîrea României în NATO şi înjugarea ei în UE pe banii cetăţenilor români jefuiţi de sucursalele bancare ale marii finanţe internaţionale, abolirea independenţei şi suveranităţii naţionale, regimul de ocupaţie, autorităţile marionetă, bazele americane de supraveghere, înhăţuire şi stăpînire a teritoriului naţional, ocupaţia străină, sistemul capitalist exploatator, ticălos, corupt şi mafiot, 130 de miliarde de euro datoria externă a ţării, homosexuali şi lesbiene, pachetul de legi Big-Brother, televiziunile de casă şi castă, alarmiste şi panicarde – arme de diversiune, represiune, tortură psihică şi manipulare a populaţiei, monarhia britanică şi Chearles Clăpăugul care s-a îndrăgostit subit de inima Transilvaniei (Ţinutul Secuiesc), mitul occidental al terorismului islamic de-sine-stătător, China fascinantă şi uimitoare, Cuba eroică, despre Coreea de Nord hulită şi defăimată, despre Ungaria lui Viktor Orban pe care o cam mănîncă pielea, despre regimul fascist de la Kiev instaurat de cancelariile occidentale, despre Vladimir Putin şi Rusia colosală etc., etc., şi, mai ales, de Nicolae Ceauşescu, aşadar:

Despre toate aceste subiecte şi cîte altele aşişderea or mai fi, nu se va mai putea vorbi în spaţiul public decît după legea regimului politic. Lege care interzice vorbitul în public altfel de cum dictează regimul. De-acum încolo, ciocu’ mic, români! Regimul este depozitarul adevărul absolut. Klaus Iohaniss a promulgat legea. HAIL!

Acuma, dacă noi nu mai avem voie de la regim să facem cultul adevărului despre personalităţi ale istoriei noastre cum este, spre exemplu, Nicolae Ceauşescu, să revedem ce au spus altfel decît regimul politic chiar unii oameni ai regimului, precum este generalul de justiţie Constantin Lucescu, cel care a jucat rolul de avocat al apărării în simulacrul de proces în urma căruia fostul preşedinte al României a fost asasinat:

„Mie mi s-a părut că [Nicolae Ceauşescu] s-a purtat cu foarte multă demnitate [în faţa călăilor săi]... Maniera în care de la început și pînă la sfîrșit s-a purtat alături de Elena Ceaușescu, soția și mama copiilor lui, m-a impresionat. Eu cred că mulți dintre noi ar trebui să învățăm de la acele gesturi ale lui, cum să ne comportăm cu familia și cu cei pe care-i iubim. Eu unul n-am auzit nici cînd cînta Internaționala, nici Deșteptă-te române. I-am urmărit însă comportamentul și a avut un comportament demn, alături de ceea ce însemnă grija față de omul care se numea soția lui (...) Cît privește sentimentul meu de culpă… Eu n-am fost de acord cu condamnarea la moarte a soților Ceaușescu. Trebuie specificat acest lucru. Dar, vă rog să mă credeți, am impresia că parcă ne urmărește blestemul credulității noastre în democrația mult sperată, pentru care nu eram pregătiți. Și am omorît, chipurile, un dictator, care ne-a lăsat un excedent bugetar, care ne-a lăsat industrie, care ne-a lăsat agricultură, care ne-a lăsat cultură și școală… La vremea aia, occidentali și străini veneau și făceau facultatea în România. Astăzi nu mai avem industrie, nu mai avem comerț, nu mai avem agricultură, nu mai avem nimic… Și-atunci, am sentimentul că am omorît așa-zisul tiran și am născut, ca în „Ciocoii vechi și noi”, niște ciocoi noi, cumplit de tirani, avizi de putere, de bani și absolut deloc îngrijorați de soarta poporului român”.

Textul integral al opiniilor fostului avocat se află la adresa https://ceausescunicolae.wordpress.com/2015/07/28/generalul-constantin-lucescu-tribunalul-n-a-functionat-legal-pentru-ca-nu-avea-sesizare-n-avea-rechizitoriu-si-neavand-sesizare-actul-care-sta-la-baza-trimiterii-in-judecata-a-oricarui-cetatean/ .

P.S. - Reformulînd un proverb românesc, spun că nu sînt proşti cei ce dau o lege proastă, proşti sînt cei ce o respectă. În aceeaşi ordine de idei, parafrazîndu-l pe marele om politic Gheorghe Gheorghiu-Dej, adaug că înaintea oricăror legi stă dreptul cetăţenilor români la adevăr. Părerea mea este că se impune iniţierea unui demers cetăţenesc pentru dovedirea neconstituţionalităţii respectivei legi. Pentru mine personal, ea este flagrant antidemocratică, încalcă dreptul la libera exprimare a cetăţenilor României, prin urmare este neconstituţională, caducă şi neavenită şi nu-mi poate impune nici un fel de obligaţii civice.

Adevărul şi rădăcinile erorii

Textul următor reprezintă un simplu punct de vedere personal şi este întocmit din comentariile mele la articolul din „Axioteca lui Valeriu Stănescu” intitulat Augustin Buzura – „Mîndria de a fi slugă”, pe care îl găsim la adresa http://valeriu-stanescu.blogspot.ro/.

Nu am de spus nimic mai mult, decît să fac precizarea de conformitate că faţă de textul comentariilor la articol, aici am intervenit cu două modeste revizuiri în finalul paragrafelor mele, pe care le-am pus în evidenţă în frazele respective prin caractere grafice diferite, uşor de sesizat.

Augustin Buzura… Scriitor provenit dintr-un medic psihiatru. S-a remarcat, dintru începuturi, ca prozator criticist, moralist şi inadaptat social, cu un profil intelectual contrastant şi controversat politic, labil doctrinar, de-a lungul întregii sale vieţi. Remarcabil prin stilistica deosebită şi profunzimea epică a scriiturii, a intrigilor create pe subiecte şi personaje supuse reflexului său psihanalitic nativ. Apreciat ca fiind continuator al problematicii intelectuale dramatice în literatura română, problematică între ai cărei autori de referinţă îl regăsim pe un Camil Petrescu, Mircea Eliade sau Mihail Sebastian. În anii 1980, Augustin Buzura a solicitat să emigreze în Occident şi autorităţile RSR i-au respectat dorinţa. A revenit în timpul evenimentelor din decembrie 1989, ca apropiat ştiut al complotistului Ion Iliescu şi grupării acestuia. A fost numit la conducerea Fundaţiei Culturale Române şi, ulterior, la conducerea Institutului Cultural Român, devenind una dintre eminenţele cenuşii ale regimului post-decembrist, practic, un agent de influenţă politică al acestuia în lumea culturală, deşi cu o aparentă discreţie personală în viaţa publică. Pînă cînd a (re)trăit o nouă revelaţie a lucidităţii absolute, şi a (re)văzut idei: adevărul şi rădăcinile erorii. Temele sale favorite. Temele propriei sale drame intelectuale, ale propriei sale vieţi! Atunci s-a (re)întors, spăşit şi irevocabil, la masa de scris şi la Patrie. Tîrziu, domnule Buzura, prea tîrziu. Masa de scris este astăzi doar una dintre „Feţele tăcerii”, un altar al nimănui în deşertul tuturor, iar ea, Patria... a ajuns la finalul istoriei sale (apud Octavian Paler).

Citez:

„Înainte de Revoluţie, mă mai iluzionam că sînt util. Iar cînd un înalt personaj mi-a înmînat paşaportul şi m-a sfătuit să nu mă întorc în ţară, căci oricum voi fi oprit la frontieră, ajuns în Munchen, am căutat nişte reţele care m-ar fi ajutat să intru clandestin. Alţii îşi riscau viaţa să fugă, eu mi-aş fi riscat-o să mă întorc (în cazul acesta, la ce dracu’ ai mai plecat? – n.m.). Nu mi-aş fi putut imagina vreodată că în România se va ajunge ca oamenii să fie pur şi simplu  fugăriţi din ţară! În nopţile  cînd soarta Revoluţiei era departe de a fi decisă, mi-aş fi dat chiar şi viaţa numai să se schimbe ceva. Astăzi, cînd privesc în urmă, şi cînd văd turma de troglodiţi care ne decid viitorul, mă apucă groaza. Ca să nu mai vorbesc că de dragul unor voturi, au mai rămas deocamdată nevîndute "partenerilor de coaliţie” doar imnul ţării şi Ziua Naţională. Căci şmecherii din Balcani au fost umiliţi de alţii, mult mai şmecheri decît ei, care nu cumpără voturi, ci capitole esenţiale din istorie şi din Constituţie. Iar lumea culturală şi politică tace şi se face că nu vede. Nu a văzut cînd au fost rănite mortal şcoala, cultura, ştiinţa, sănătatea. Nu a apărat idei, ci mai ales stăpîni. Cei ce cultivă spiritul naţional, respectul pentru propria noastră istorie, pentru valorile noastre, au ajuns ţinta unor campanii murdare. Într-o lume liberă sîntem, din nefericire, mai izolaţi ca oricînd. Un fel de soldaţi japonezi care n-au aflat că s-a sfîrşit războiul şi apără nişte insule pe care nu le mai atacă nimeni. Dacă ne-am face datoria pînă la capăt şi am încerca să oprim cumva degradarea, am descoperi că aceasta nu este o vreme pentru scris, ci una pentru baricade. Din păcate, nu cred că s-ar găsi suficienţi oameni care să urce pe ele. Oamenii nu au învăţat să spună nu, şi-au delegat responsabilitatea şi libertatea unor impostori. Simbolic, condamnatul la spînzurătoare băştinaş nu se întreabă de ce i s-a dat o asemenea sentinţă, ci dacă trebuie să aducă funia şi săpunul de acasă” („Feţele tăcerii” este o mărturie că nu toţi am fost laşi sau ticăloşi” – Augustin Buzura, interviu acordat Anei Maria Vulpescu, „Jurnalul Naţional”, 13 martie 2011. Online la adresa http://jurnalul.ro/cultura/arte-vizuale/fetele-tacerii-este-o-marturie-ca-nu-toti-am-fost-lasi-sau-ticalosi-571551.html).

Precum se vede şi din aceste mărturisiri, academicianul A. Buzura (făcut de Iliescu în 1992) face parte din acea specie de opozanţi ai regimului socialist, să nu spun de vaşnici luptători anticomunişti, care, mai repede sau mai tîrziu, au ajuns să realizeze ce consecinţe catastrofale, de proporţii apocaliptice, a avut pentru ţară lupta lor. Să îi cred eu că suferă acum şocul realităţii paralizante, drama lucidităţii absolute, cum o numeam mai sus, a tipologiei intelectuale de inspiraţie petresciană, că îşi fac grave imputaţii de conştiinţă, că îşi pun cenuşa istoriei în cap, ba chiar că şi-o toarnă pe gît în piaţa publică? Mărturisesc că mă revoltă în aşa măsură soiul ăsta de „revelaţie intelectuală” tardivă şi mărturisită, pe cît de zadarnică pe atît de ipocrită, încît dacă nu aş avea sentimentul că ne aflăm în faţa unei simptomatologii psihiatrice, cu greu m-aş abţine să nu îi iau la palme pe ticăloşii ăştia! Ei sînt nemulţumiţi? Ei se revoltă în faţa crudei realităţi a epocii? Ei, autorii ei?! Eu zic că, dacă mai au un dram de demnitate umană şi dacă chiar trăiesc o dramă personală a revelaţiei intelectuale lucide despre adevărul dramei naţionale pe care o trăim cu toţii din cauza lor, atunci le rămîne un singur lucru onorabil şi oarecum reabilitant de făcut: să urmeze calea judecătorului militar Gică Popa, tragicul personaj care a anchesat prin hotărîrea sa la complotul condamnării la moarte a lui Ceauşescu şi a Patriei deopotrivă şi care, avînd după numai cîteva săptămîni (nu după 20 de ani ca Buzura!) fatala revelaţie a lucidităţii absolute, şi-a tras un glonţ de pistol în intelectul chinuit de remuşcări, lăsînd posterităţii, pentru istorie, un bileţel mai lămuritor şi mai dramatic decît o mie de frămîntări filosofice – „Dumnezeule, ce am putut să fac?”.

Despre Cosma Răcoare şi statuia lui Ronald Viteazul

Textul de mai jos s-a dezvoltat din intenţia mea de a încerca nişte răspunsuri la întrebările legitime pe care le propune notiţa tematică „Statuia lui Ronald Reagan la Ploieşti”, publicată zilele trecute pe blogul „Axioteca lui Valerius Stănescu”, blog pe care îl găsim la adresa http://valeriu-stanescu.blogspot.ro/. Nu puteam să aştern la rubrica de comentarii de pe blogul profesorului Valeriu Stănescu atîta text.  Aşa că o fac aici, sub forma acestui articol, redactat pe aspecte extrase din presa online. A avut Preşedintele Consiliului Judeţean Prahova, Mircea Cosma, în programul electoral ridicarea acestei statui?, aceasta era întrebarea din „Axiotecă”...

Nu cred că Mircea Cosma sau organizaţia locală a PSD, al cărui lider este, a avut în programul electoral un astfel de proiect. Dacă iniţiativa aparţine unei fundaţii (societăţi) culturale, fie chiar patronată de el, un competitor politic, atunci ne aflăm într-o altă speţă şi nu mi se pare obligatoriu ca proiectul respectiv să necesite acceptul comunităţii sau electoratului căruia i se adresează competitorul.  Abia faptul că obiectul unei iniţiative particulare, în orice caz non-guvernamentale, a fost amplasat în ograda unei instituţii publice – Casa de căsătorii (?!!), pendinte de primărie – poate să fie urmarea unui abuz, din moment ce iniţiatorul particular îndeplineşte funcţia de preşedinte al consiliului judeţean! Dacă realizarea ar fi aparţinut, să zicem, unui oarecare artist plastic sau unui alt ONG, ar fi fost acceptată şi amplasată acolo prin simpla dorinţă a autorului ei? De altfel, împrejurarea aceasta ar fi şi un semn că iniţiativa respectivă nu a avut, în nici un fel, sprijinul cetăţenilor şi nici sprijinul consilierilor locali, din moment ce statuia nu a fost amplasată pe domeniul public propriu-zis al municipalităţii, unde, în atari condiţii, lui Mircea Cosma i-ar fi fost mult mai greu, dacă nu chiar imposibil, să-şi ducă la îndeplinire năstruşnicia.

În sensul acestei opinii, duce şi interpretarea firească a altor date publice referitoare la eveniment şi la acest personaj, Mircea Cosma. Bunăoară, acesta şi-a anunţat iniţiativa respectivă nu înainte de alegerile locale, cum era logic să facă dacă raţiunile ei erau de natură electorală, ci abia în februarie a.c., aşadar la doi ani după alegeri. Mai mult de-atît, a făcut-o în calitate de reprezentant al Fundaţiei Culturale „Mihai Viteazul”, girantul proiectului, şi nu în aceea de politician. În plus, pretextul acestei iniţiative a fost marcarea în vara asta a 135 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre România şi SUA. Prin urmare, este evident că iniţiativa ca atare a lui Mircea Cosma s-a dorit a fi un gest de curtoazie personală faţă de „fraţii” noştri de peste Atlantic şi nu un gest de curtoazie faţă de alegătorii şi concetăţenii săi ploieşteni. Nu mai vorbim de faptul evident că nu există absolut nici o legătură între Municipiul Ploieşti, de fapt între România şi defunctul Ronald Reagan care să justifice bazaconia respectivă.

Aşa stînd lucrurile, consider că gestul de curtoazie afişat de Mircea Cosma la adresa americanilor este, de fapt, o căciulire politică jenantă şi dizgraţioasă în faţa „tătucilor” de peste ocean, cîtă vreme a venit, ca printr-o bizară şi absurdă coincidenţă, în februarie, cum spuneam, adică exact în perioada declanşării urmăririi sale penale şi a fiului său pentru mai multe infracţiuni grave, între care abuz în serviciu, sprijinirea unui grup infracţional – cu ramificaţii în structurile PSD şi chiar în anturajul primului-ministru – luare de mită, evaziune fiscală, spălare de bani. Evident, aşadar, chichirezul căciulirii disperate a lui Mircea Cosma faţă de tătuci este unul... penal. Atîta doar că disperarea lui aduce a disperarea înecatului muribund. Astfel se poate explica şi faptul că autorităţile locale pesediste, în frunte cu primarul şi prefectul, s-au „solidarizat” cu... puşcăriabilul lor, sub forma uluitoare a semnării invitaţiei adresate Ambasadei SUA de a participa, prin reprezentanţii săi, la dezvelirea bustului lui Reagan. Pentru ce au semnat-o ei, dacă iniţiativa este una particulară, iar realizarea proiectului aparţine unui ONG?

Sînt suspiciuni solide că PCJ-ul Prahovei, acest Cosma Răcoare, practica direct sau prin interpuşi „zeciuiala” din valoarea contractelor finanţate de la bugetul statului sau din fonduri europene, atribuite fraudulos unor societăţi şi oameni de afaceri. De pildă, organele de cercetare penală îl învinuiesc, într-unul dintre dosare, mi se pare că în cel legat de extinderea reţelei de canalizare a oraşului Comarnic, de însuşirea a peste 1 milion de euro, în condiţiile în care valoare contractului în cauză este de circa 10 milioane de euro. Interesant, dacă avem în vedere că domnul respectiv este învinuit şi de finanţarea ilegală a unui partid, în speţă PSD-ul, cu 100.000 de euro, dar şi că, să observăm, ridicarea bustului marelui voievod anticomunist Ronald Viteazul, prin interfaţa asigurată de Fundaţia Culturală „Mihai Viteazul”, l-a costat pe Mircea Cosma 10.000 de euro, după cum a declarat public chiar domnia sa. După alte surse din presă, costurile respective le-ar fi suportat nu fundaţia în cauză, ci chiar el însuşi. Din salariul său de bugetar, sigur că da. Galanton nevoie mare domnul Mircea Cosma, dacă-i pe-aşa! O rara avis în zilele noastre, da, da!

Interesant, în aceiaşi ordine de idei, că Mircea Cosma este şi omul de influenţă al PSD-ului în Republica Moldova. În concret, domnul este purtător de curtoazie electorală faţă de fraţii noştri de peste Prut. Cu ce credeţi? Păi, tot cu ceva statui! Adică, tot aşa ca faţă de fraţii noştri de peste Atlantic. Doar chichirezul diferă, fireşte... Aşa se explică, pesemne, şi faptul că inginerul electrotehnist, Mircea Cosma, a devenit membru al... Uniunii Scriitorilor de la Chişinău. Din alte date aflate la îndemîna publica reiese că dumnealui controlează şi derularea unor afaceri private în republica de peste Prut. Mi se pare normal. Politică şi afaceri, aceasta-i ecuaţia succesului băieţilor deştepţi. Numai justiţia de i-ar lăsa în pace... Şi totuşi, dacă cineva crede că PCJ Prahova, dl. Mircea Cosma, este în mod real vreo autoritate a judeţului şi a PSD-ului, se înşeală. Din fragmente de interceptări telefonice ale DNA, incluse în probatoriul existent la dosarele de cercetare penală şi devoalate în presă, reiese că bossul de la judeţ este un subordonat al capilor grupului infracţional cu care interacţionează, ceea ce, măcar prin intuiţie logică, sugerează existenţa de fapt a unei structuri infracţionale cu profil mafiot - în care dacă este implicat şi Mircea Cosma justiţia o va dovedi - şi ale cărei tentacule se întind către cele mai importante poziţii din nomenclatorul politico-administrativ al statului.

Iată cîteva frînturi suficient de elocvente în acest sens din stenogramele discuţiilor telefonice purtate de PCJ Prahova, Mircea Cosma, cu afaceristul pesedist Sebastian Ghiţă, pe care le-am găsit pe Internet:

„MC – Vă ascult, domnule comandant!

SG – Prezidente, unde sînteţi dvs.?

MC – În birou la mine.

SG – Vine cineva din partea mea la dvs. Ajunge într-o oră. Important rău!

MC – Într-o oră?!

SG – Într-o oră, da!

MC – Bine, bine…

SG – Bine, pa!”.

Alta:

„SG – Prezidente!

MC – Ă!

SG – Am sunat să vă mulţumim. Sînteţi cel mai tare pe Moldova! (…)

MC – De unde ai aflat?

SG – Ei, na! (…) Vrem să vă spunem următorul lucru: nu degeaba ne-aţi băgat în cap să punem statui, să facem biblioteci în Moldova, pentru că pentru prima oară după ce…

MC – (zeflemitor) Pentru prima oară în istoria patriei…

SG – da… după ce Mareşalul a spus “Soldaţi, vă ordon treceţi Prutul!”, noi am trecut Prutul şi vom cîştiga Moldova!

MC – Ei, na!

SG (rîzînd) – Mdă! Vă place de noi, nu?”.

Îhî! Ne place de voi... Da’ ce mult ne place nouă de voi!

Convingeri despre China

Zilele trecute, domnul Florian Liviu, un cunoscut şi consecvent militant al mişcării comuniste din România de azi, a scris pe blogul personal – pe care îl găsim la adresa http://anticapitalism2.blogspot.ro/ – un articol despre China, concis şi parcă precipitat, cu titlul „Gînduri despre China”. Textul reprezintă opinia domniei sale vizavi de poziţia exprimată de conducătorii Partidului Comunist Chinez în legătură cu etapa actuală de dezvoltare economică şi socială pe care o traversează China şi cu orientările politicii partidului pe drumul construcţiei socialiste. Articolul domnului Florian Liviu mi se pare interesant şi, poate tocmai de aceea, discutabil în aceeaşi măsură. Ca vizitator constant al blogului domniei sale, am găsit de cuviinţă să discut pe marginea acestui articol. Subliniez, să discut, nu să poleminez.

Textul începe direct şi iritat, şi continuă în aceleaşi tonalităţi, fără menanjamente de complezenţă şi formalitate, nici măcar de ordin gramatical (citez): „Toată pălăvrăgeala despre primul stadiu al socialismului și despre decalajul dintre forțele de producție și relațiile de producție de care vorbește PCC nu fac decît să îmbrace într-un limbaj marxist comandamentul îmbrățișat de conducerea post maoistă a PCC de a se orienta spre capitalism. PCC a trădat socialismul și idealurile socialiste cu toate că mai vorbește încă azi - pentru a prosti proștii - de spiritul socialist al societății chinezești”.

Mai jos, autorul oferă o explicaţie personală, fără preţiozitate dar acceptabilă, asupra situaţiei Chinei, cu nuanţe comparative:  „Spre deosebire de România și chiar de Rusia, China a avut marea șansă să intre pe o linie ascendentă a capitalismului, care iată a propulsat-o pe locul doi în ierarhia economică mondială”, explicaţie pe care o continuă în finalul articolului: “Factorul principal care a stat la baza ascensiunii Chinei pe poziția ce o deține astăzi în economia mondială a fost și este uriașa sa populație, uriașa sa forță de muncă în contextul în care China s-a smuls de sub dominația Vestului, nu mai este colonie a imperialismului occidental, ci o țară capitalistă independentă pe cale să devină ea însăși o putere imperialistă de prin rang”. Sigur, intriga întregului articol este ideea că Partidul Comunist Chinez „a trădat socialismul şi idealurile socialiste”, idee repetată ulterior prin afirmaţia că „este meritul lui Mao în primul rînd că a consolidat independența Chinei și a liderilor care l-au urmat și care n-au trădat sub nici un motiv linia maoistă a independenței, deși au trădat socialismul”.

Punctul meu de vedere este că analiza devine judicioasă dacă pleacă de la adevărul unanim acceptat, găsit prin bun simţ şi cu bună credinţă, că, pentru oricare partid (socialist) comunist autentic, socialismul nu este un scop în sine, lipsit de conţinut practic şi nici pretext ideologic pentru carierismul politic individual sau de grup, ori pentru accederea formală şi decorativă în parlament sau pentru cucerirea ad-hoc a puterii în stat. După cum, socialismul nu face doi bani dacă rămîne doar o idee ca atare. Într-o asemenea circumstanţă, ideea fie se devalorizează prin perimare şi inutilitate publică, precum orice altă idee lipsită de suport practic, fie se transformă în dogmă a mentalităţii afiliate, cu toate implicaţiile aferente: obtuzitate şi rigiditate politică, obscurantism şi absolutism conceptual, intoleranţă şi agresivitate socială (n.m. – acordurile gramaticale din frază mi le asum voluntar, pe principiul „prea-binele este răul binelui”...).

Dimpotrivă, socialismul, ca profil politico-ideologic, presupune un mod de gîndire aerisit, novator şi creator, permeabil la tot ce este nou şi valoros în viaţa societăţii, la tot ce este practic, revoluţionar şi contributor la materializarea aspiraţiilor pe care el le oferă. De aceea, el nu se poate cochiliza în propria substanţă, în tiparul inexpugnabil şi prea puţin realist al unor modele sau exigenţe arbitrare, fără riscul inevitabil de a se fosiliza la un moment dat. Socialismul este, în primul rînd, un concept al practicii politice şi sociale, o elaborare perenă, etapizată şi reetapizată flexibil, care structurează şi conturează, prin partidul şi constructorii săi, un proiect evolutiv şi necesarmente adaptabil condiţiilor şi împrejurărilor istorice naţionale şi internaţionale, inevitabile şi adesea potrivnice, manifeste într-o perioadă sau alta. Din această perspectivă, îmbogăţirea originală şi armonizarea, fie şi nonconformistă, a teoriei socialiste cu tactica politică şi strategia economică slujesc interesului naţiunii şi, implicit, cauzei societăţii umane în general, fiind în acelaşi timp expresii de realism politic şi clarviziune potenţială. Astfel, scopul politic şi raţiunea existenţială a partidului se îndeplinesc şi nicicum nu se poate vorbi despre deviere sau trădare a socialismului.

Din toate aceste puncte de vedere, consider că Partidul Comunist Chinez nu a greşit. Nu a greşit nici faţă de cauza unităţii şi independenţei statului şi poporului, nici faţă de cauza socialismului în China şi în lume. Partidul îşi urmăreşte de aproape şapte decenii calea, politica şi obiectivele şi o face cu deplin succes şi astăzi. Atunci cînd, în împrejurări politice şi sociale riscante şi complicate de sorginte internă sau externă, ţara, partidul sau construcţia socialismului s-a aflat în faţa unor primejdii existenţiale, conducătorii chinezi au ştiut să apere cu fermitate şi loialitate valorile şi cuceririle fundamentale ale poporului – unitatea, independenţa şi republica populară  –, să asigure continuitatea modernizării şi dezvoltării uimitoare a societăţii socialiste.

Sigur, denunţarea aşa-consideratei treceri la capitalism a Chinei, pe care domnul Florian Liviu o face prin articolul domniei sale, poate fi şi ea un mod de a-i teoretiza evoluţia. Dar, să nu neglijăm, vorbim despre o evoluţie, şi încă una de mare succes, posibilă sub conducerea partidului comunist! De altfel, încă de acum 25-30 de ani, pe cînd U.R.S.S., prin partidul ei comunist şi conducătorii săi, a trădat ea însăşi cauza socialismului şi libertăţii popoarelor în lume, provocînd dezordini, dezechilibre şi dezmembrări politice catastrofale, de proporţii planetare şi fără precedent în istoria umanităţii, Partidul Comunist Chinez s-a văzut nevoit să se adapteze urgent situaţiei create şi – desigur, cu argumentul potenţialului politic şi naţional colosal pe care îl are societatea chineză în general – să lanseze public şi să pună în practica socială teza politică a continuării dezvoltării Chinei populare pe principiul, de-acum binecunoscut, „o ţară, două sisteme”.

Aceasta-i politica posibilă şi necesară Chinei acum, în această epocă. Să fim atenţi, aşadar! Realizările ei extraordinare aruncă în ridicol orice acuză de trădare a socialismului adusă la adresa P.C.C. şi orice contestare politică li s-ar face comuniştilor chinezi. Este cu atît mai ridicol să îi conteste pe aceşti eroi ai patriei lor comunişti din ţări ca a noastră, care s-au lepădat de socialism ca Adam de Rai, cum spune o vorbă populară. Şi-apoi, este chiar bizară şi contrariantă acuza – mai ales cînd vine dinspre comunişti! – că, sub conducerea Partidului Comunist Chinez, China a devenit forţa economică fabuloasă a lumii de azi pentru că ar fi trădat socialismul în favoarea capitalismului. Într-o aşa condiţie, nu văd în ce constă trădarea socialismului, dar văd că pretinsa acuză... trădează un elogiu abscons sau inconştient adus capitalismului!