vineri, 24 februarie 2012

Semidivinităţi mitico-erotice

Dragobetele


Face parte din categoria semidivinităţilor româneşti precreştine, aparţinînd mitologiei erotice întemeiate pe trebuinţe spirituale profunde, încifrate în ciclicitatea imperativelor fenomenologice ale naturii.

În tradiţia noastră populară se crede că lumea animală intră în perioada rutului la interferenţa iernii cu primăvara. Cu certitudine, aceasta nu este deloc doar o simplă ipoteză, dacă avem în vedere mai ales faptul că însăşi primăvara este anotimpul care simbolizează renaşterea fertilităţii şi în care se produce regenerarea naturii, intrarea ei într-un nou ciclu de viaţă. În virtutea tradiţiei de care vorbim, păsările cerului se logodesc în primele zile ale lunii martie. De aceea, a treia zi din martie este considerată în popor, încă din cele mai vechi timpuri, ziua „capului de primăvară” sau „ziua în care se logodesc păsările”. În această zi, păsările nu se vînează, nu se sacrifică şi nu se blestemă, pentru a nu le perturba împerecherea.

Transfigurarea umană a acestei credinţe arhaice este întruchipată în aşa-numita „Ziua de Dragobete”, marcată în 24 februarie, exact cu o săptămînă înainte de „logodirea păsărilor”. Dragobetele este un personaj mitico-erotic, ce inspiră fetelor şi tinerelor femei fiorul şi căutările dragostei. În unele părţi ale ţării, legenda spune că Dragobetele era fiul Dochiei, fata regelui-erou Decebal, pe care împăratul Traian, îndrăgostit de ea, a urmărit-o pînă pe muntele Ceahlău. Ziua de Dragobete este o sărbătoare a iubirii şi a prieteniei adevărate, simbolizînd logodirea, dar şi însurăţia fetelor şi înfrăţirea flăcăilor (la ţară există şi astăzi obiceiul ca prietenele apropiate să-şi adreseze apelativul „surată” sau „surăţică”, iar băieţii să-şi numească prietenul de încredere „frate”, „fîrtate” sau „frăţîne-miu”).

De Dragobete, fetele şi feciorii îmbrăcau straie de sărbătoare şi petreceau pe dealurile şi pajiştile din vecinătatea satelor. Fetele adunau ghiocei, şuşotind şi rîzînd pe seama băieţilor, iar aceştia aprindeau un foc din găteje şi, aşezaţi în jurul lui, glumeau pe seama fetelor şi a simpatiilor unora sau altora pentru ele. Comportamentul tinerilor – băieţi şi fete – în ziua de Dragobete avea accente ritualice, era manifestarea unui preludiu sentimental, al unui erotism incipient, timid şi nerăbdător deopotrivă. Într-un tîrziu, acest joc erotico-sentimental devenea unul „ispititor”, moment în care fetele o rupeau la fugă spre sat, fiecare fiind urmărită de băiatul care o prefera. Dacă flăcăul îşi prindea fata îndrăgită, avea dreptul să o sărute de faţă cu toţi ceilalţi, ceea ce echivala cu o logodnă. Se spune că, în cazul în care simpatia era reciprocă, iar băiatul nu era suficient de iute ca să îşi prindă drăguţa pînă în sat, acesteia i se întîmpla să se împiedice… În unele regiuni etnoculturale româneşti, ritul alergării şi prinderii fetelor de către băieţi se numeşte „zburătorire”, fiind vorba, evident, de o refigurare a „zborului împerecherii”, propriu păsărilor. Băiatul şi fata astfel „logodiţi” intrau, conform obiceiului, într-o legătură de prietenie apropiată pe timp de un an, timp în care aveau şansa să-şi verifice trăinicia sentimentelor pe care şi le nutreau.

Zburătorul

Face parte din categoria semidivinităţilor mitico-erotice ancestrale, ca şi Dragobetele. Ei sînt termenii antagonici ai aceluiaşi binom mitologic; binele şi răul în tradiţia erotică populară. Dacă Dragobetele este „zînul” cel bun, al cărui spirit ocrotitor personifică logodna în universul uman, dar şi în lumea necuvîntătoarelor, Zburătorul este spiritul malefic, care simbolizează hipererotismul instinctual, obsesiv-patologic, în toate înfăţişările sale, care tulbură pînă la chin imaginaţia, firea şi, mai ales, somnul fetelor de măritat şi al femeilor cu matrimoniu eşuat. Ca făptură mitică, fantasmagorică, Zburătorul iniţiază sexual pe căi imagistic-onirice sau, după caz, aţîţă şi alimentează trăirile şi fanteziile erotice ale victimelor în al căror aşternut se insinuează cam după miezul nopţii, provocîndu-le senzaţii subconştiente şi tulburări psihofizice, ce sfîrşesc adesea într-un extaz erotic fictiv şi frustrant. Stări asemănătoare, deşi mai rar evidenţiate în tradiţia populară, se pretează şi la băieţi şi bărbaţi, situaţii pentru care mitologia erotică a identificat spiritul malefic în întruchipare feminină, sub numele de Zburătăroaică. În timp, lucrarea Zburătorului şi a variantei sale feminine are asupra victimelor sale efecte traumatizante psihic, fizic şi, mai ales în cazul părţii bărbăteşti, fiziologic.

Pentru eliberarea victimei de atingerea malefică a spiritului cel rău, tradiţia populară a consacrat metode pentru „dezburătorirea” ei, dintre acestea cea mai cunoscută fiind aceea a descîntecului însoţit de spălarea „bolnavului de dragoste” cu o fiertură din 9 buruieni de leac, timp de 3 zile la rînd, de către o descîntătoare. O altă metodă de dezburătorire o reprezentau ritualurile de medicină magică, între care acela al frecării uşilor, ferestrelor şi muchiilor hornului cu usturoi. În mitologia erotică românească există, însă, şi practici ritualice de invocare a Zburătorului sau Zburătăroaicei, cu scopul de a determina, prin descîntece, farmece şi vrăji, aducerea dragostei şi a fiinţei iubite, ori vindecarea de neputinţă şi însinguare.

Dincolo de aspectul de bizarerie pe care îl pot îmbraca astăzi aceste practici în accepţiunea noastră, ele fac parte din bogata şi profunda spiritualitate a poporului nostru, dovedind, o dată mai mult, că rădăcinile sale pe aceste pămînturi se pierd în vremuri imemoriale. 

joi, 16 februarie 2012

Zăpada vremurilor noastre...

A viscolit de două ori în trei săptămîni, toată iarna asta, şi-am fost înghiţiţi de zăpadă. Mai-mai să se impună decretarea stării de necesitate! Ăştia sîntem, astea ne sînt „autorităţile democratice”. Noi dăm vina pe ele, ele dau vina pe noi. Ce-a ajuns  România noastră, în ce stare am adus-o!
Sînt de acord cu opinia că cetăţenii, în plan individual, şi "colectivele de oameni ai muncii" nu trebuie să aştepte acţiunile autorităţilor pentru înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale de care, precum bine ştim, România nu a dus şi nu va duce lipsă, fie la scară locală sau regională, fie la scară naţională. Totuşi, individual, în apropierea domiciliilor, cetăţenii conştiincioşi au pus mîna pe lopată şi au contribuit, cît de cît, la deszăpezire. Mai adevărat este că societăţile comerciale, atît cît am observat eu, nu s-au sinchisit prea mult şi chiar au aşteptat deszăpezirea de la autorităţi şi de la alţii. Spre exemplu, le-au dat cîte o lopată portarilor şi au aşteptat ca aceştia să le elibereze de zăpată trotuarele, porţile de acces, parcările, curţile. Ori, pur şi simplu, s-au resemnat blocate în nămeţi.
Nu se poate aşa ceva! Cu excepţiile de rigoare, conducătorii acestor unităţi, fie ele particulare sau, atîtea cîte or mai fi, de stat, sînt nişte caricaturi triste pe lîngă directorii, şefii administrativi, de sindicat, de partid sau de UTC de altădată. Cu aceleaşi excepţii de rigoare, fireşte. Pe atunci, în astfel de situaţii, dimineaţa cînd se mergea la întreprindere, echipe de zeci de muncitori începeau lucrul direct la... deszăpezirea incintei unităţii, a străzilor aparţinătoare, inclusiv a rigolelor pentru asigurarea scurgerii spre gurile de canal. Acum, de ce nu se mai procedează la fel? Atunci se făcea pentru că "era dictatură"? Dar, acum de ce nu se face liber, de bună voie, din conştiinţă şi datorie cetăţenească sau măcar din necesitate? Ce aşteaptă "patronii", să muncească slugile pentru ei, să le muncească pe "proprietate" autorităţile, armata, uteciştii? Atunci, să scoată banii să plătească prestaţia sau... să aştepte primăvara! Altfel, pentru indolenţă, indiferenţă şi nesimţire amenzile ar trebui să fie prompte, dure şi precise, categoric descurajante pentru oricine.
Ce ne facem, însă, cînd indolenţa, indiferenţa şi nesimţirea îşi dau mîna cu incompetenţa şi vin chiar din partea unor autorităţi publice? De pildă, cum se explică faptul că  măcar arterele principale din Sectorul X al Capitalei au putut fi curăţate pînă la negru, adică pînă la asfalt, facilitînd traficul auto în mod remarcabil în condiţiile date, iar arterele Sectoarelor Y şi Z să rămînă, practic, necirculabile? Nu vorbesc despre troienele care s-au prăvălit peste coşmeliile unor cătune aşezate nefericit sub buza unor dealuri, despădurite iresponsabil, din Vrancea, dar, în rest, recrudescenţa intempestivă a anotimpului în care ne aflăm nu a făcut mai mult decît să ne reamintească, într-o notă de îngrijorare cumva nostalgică, despre zăpezile de acum... juma’ de veac sau, mai tinerilor, să le explice sumar cam cum arată normalitatea temutei ierni româneşti. Şi, mai ales, sub influenţa cărei meteo-regiuni ne-am aflat, ne aflăm şi ne vom afla întotdeauna, aici, la Curbura Carpaţilor...
Reprezentanţi firăscoşi ai unor autorităţi, dar şi teribilişti din presă au pretins că „iarna aceasta a depăşit, de departe, iarna lui 1954”. Mda. Mie mi se pare evident că aşa se confecţionează alibiurile nepriceperii şi neputinţei! Prin asemenea afirmaţii. Afirmaţii care, în concret, sînt contrazise de amintirile contemporanilor acelei ierni cumplite şi de mărturiile cinematografice. Adevărul este că, în comparaţie cu iarna anului 1954, iarna de faţă este sensibil mai grea, dar nu prin cantitatea de zăpadă căzută, evident mult mai puţină!, ci, categoric, prin incompetenţa incomparabilă a autorităţilor actuale. Asta e!
În şirul acestor chestiuni, am băgat de seamă puseul demagogic al domnului Gabriel Berca, noul venit la Interne şi Administraţie, care şi-a criticat dur, în public, subordonaţii din administraţiile locale. De fapt, mi se pare a fi un comportament chiar impertinent, al unui figurant. În paranteză fie zis, mai este unul pe acolo, prin minister, Capră parcă se numeşte, un conţopist desuet după vorbă, după port, un tip flagrant semidoct, dar scrofolos nevoie mare la bătutul apei în piuă. În fine, nu insist acum cu argumentele anti-Capră, dar ieşirile sale în presă sînt penibile. Revin la Berca. Tipul a zis cam aşa (vorba lui Vadim, citez din memorie): "Guvernul nu se ocupă cu deszăpezirea! Şi, nu e treaba Armatei să meargă la deszăpezire. Armata e membră NATO! Ea are alte misiuni"!
Trec peste faptul că, într-adevăr, guvernele pedeliste şi, în genere, guvernele post-decembriste nu se ocupă cu deszăpezirea, cum nu se ocupă ele mai cu nimic bun pentru ţară, ci cu orice se poate în detrimentul ei, însă, n-am înţeles de cînd şi de ce se preocupă ministrul Internelor de Ministerul Apărării. Remarc, însă, cît de scrofolos şi plin de importanţă seacă, dar fudulă, desigur, este şi el, Berca. Ca Capră, subalternul său! Va' zică nu România e membră a NATO, ci armata ei. Tare asta! Va’ să-nsemne că, Armata face ce îi cere NATO, nu ce îi cere România, Patria ei! Dar, că Armata are "alte misiuni", cum zice onor ministrul de Interne, ba c-ai zice, maică! Auzi, „alte misiuni”! Pfuu, da’ ce misiuni are ea! Şi, nu aci, acasă, unde să îşi apere „sărăcia şi nevoile şi neamul”, cum o face de două mii de ani, ci hăt, aiurea, tîrîtă drept carne de tun în războaie de agresiune şi cotropire, în lumea largă. Hă? Ha! Aşa că, Berca adevăr grăieşte, căci,  la drept vorbind, ce misiuni, carevasăzică ce treabă, mai are azi armata asta de strînsură, a mercenarilor adică, să-şi salveze din calamităţi compatrioţii? Nici una. Aşadar, să-i ia naiba!
Bun. Las zăpezile şi ironia la o parte, dar, chiar aşa, despre ce armată mai putem vorbi în cazul României? Iată, dacă dai cu tunul şi nu mai vezi un ofiţer, o haină militară, pe străzile şi cărările Patriei! Deplorabile, părăsitele unităţi ale fostei Armii Române au ajuns ruine şi pîrloage, bîntuite, ici-colo, de agenţi de pază (vai, mama lor!) şi cîini vagabonzi!  

vineri, 3 februarie 2012

Calea-ntoarsă!

(Clipa de poezie)
Ruptă-i lumea-n oarba-i cale,
Cale scrisă-n calendare,
Dar e-n cale scris de Rău,
Ucigaş de Dumnezeu,
Răul răului apostolat,
Ucigaş de om de stat.
Chiar de-ar fi ca să nu fie
Doar o lume, ci o mie,
Vom porni pe calea-ntoarsă,
Calea-ntoarcerii acasă,
Piară lumea-ntunecoasă!

Coasă-i trebe ierbii-ntoarsă,
Ardere căii rămasă,
Masă-aleargă să ajungă,
Muncitor de cale lungă,
Ungă sufletul să-şi ungă,
Răul soartei să-şi străpungă,
Strivitorii să-şi alungă,
Cu purpura-i prinsă-n vise, 
Visuri stinse reaprinse,
Şi-n palmele-i nepermise,
Cu simboluri interzise
Toate-n piatra Ţării scrise,
Vîrf al lăncii asmuţite,
Lancea clasei prigonite
Şi-a dreptăţii jinduite
Întinată-n vremi amare,
Uitate de calendare.

Dar e-n cale scris să fie
Doar o lume, nu o mie!
E destul pe cît ne-au fost
Vieţi pierdute fără rost!
E destul cît ne cuprinde
Plînsul Patriei cerşinde!
Şi de n-am putea-o face
Să pornim pe cale-ntoarce,
Vom întoarce lumea-n loc,
Cu lancea căii de foc!
Vom întoarce lumea-n cale
Şi calea-i din calendare,
Să străpungem răul sorţii,
Libertate vrem, cu toţii!
Visuri stinse reaprinse,
Flamuri purpuri prinse-n vise
Şi-n palmele nepermise,
Cu simboluri interzise
Toate-n piatra Ţării scrise!