duminică, 29 ianuarie 2012

Caragiale, criticul social

  „Principii – fleacuri! Omenie – mofturi! Chiverniseală, procopseală şi ciupeală – acestea sînt principiile. Lipsa de omenie şi caracter, asta e pecetea timpului nostru. A nu gîndi nimic, a nu simţi nimic, a nu voi nimic în afară de chiverniseală personală şi a nu te da în lături de la nimic ca să ajungi – iată maxima cea mai înaltă a vieţii noastre publice...”   Ion Luca Caragiale.
La 30 ianuarie se împlinesc 160 de ani de la naşterea marelui nostru dramaturg, iar în iunie se vor împlini 100 de ani de la trecerea sa în nefiinţă.
„Lumea aceasta, de care se îngrozesc atîta judecătorii moraliceşti ai lui Caragiale, îmi pare mie că se deosebeşte printr-o vastă lipsă de perversitate. Vorbesc de modelele reale, nu de preparatele artistului. În societatea nouă românească, ticăloşiile de orice fel poartă aproape constant semnul inocenţei; aceşti oameni fac rău fără să păcătuiască. Perversitatea, viciul adevărat şi tragic nu sînt cu putinţă decît acolo unde, printr-o îndelungată şi profundă constrîngere morală şi religioasă, s-au putut forma acele duplicităţi şi conflincte din care se naşte cunoştinţa complicată a binelui şi răului moral. O lume care să fie mai ignorantă în această ştiinţă decît lumea în mijlocul căreia a creat artistul Caragiale ar fi, cred, greu de găsit în tot cuprinsul societăţilor istorice”. (Paul Zarifopol, Pentru arta literară, vol. I-II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971 şi în volumul „Literatura română. Crestomaţie de critică şi istorie literară”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, pag. 108).
„În operele lui satirice, niciodată n-a luat personaje din clasa ţărănească. Aşadar, Caragiale nu şi-a bătut joc niciodată de ţărănime; iar cînd a scris tragedii, niciodată n-a crezut că clasele nouă merită onoarea de a servi ca material pentru tragedie – pentru sentimentele puternice, serioase, grave. Această onoare a făcut-o numai clasei ţărăneşti, nici măcar celeilalte clase simpatice, boierimii. Acest lucru, sigur, ar fi poate de ajuns ca să ne arate încotro a fost îndreptată simpatia lui Caragiale, în numele cui, al căror oameni adevăraţi a făcut el procesul claselor nouă... Desigur, Caragiale nu idealizează pe ţărani. Nu toţi sînt buni, dar, chiar cînd sînt răi, sînt oameni adevăraţi... Caragiale n-a găsit, n-a văzut, nu l-a lăsat inima să vadă ceva omenesc în viaţa claselor nouă... Din toate acestea la un loc, se pare că am avea dreptate, dacă am conclude că junimistul Caragiale a satirizat în opera sa noua stare de lucruri, mişcat de „suferinţele şi nevoile” claselor de jos, îndeosebi ale ţărănimii... E inutil să mai facem aici aprecierile noastre asupra atitudinii ce a avut Caragiale în faţa evenimentelor istorice care au transformat România, căci n-am face decît să repetăm ceea ce am spus despre Eminescu şi despre socialişti. Caragiale reprezintă, ca şi aceştia, critica socială externă a liberalismului, făcută în numele celor mici şi obijduiţi de formele nouă”. (Semnificaţia socială a operei lui Caragiale, în „Viaţa Românească”, nr. 10, 1908 şi reprodus în volumul „Spiritul critic în cultura românească”, Ed. Viaţa Românească, 1909, pag. 252-257, surse menţionate şi în volumul „I. L. Caragiale. Nuvele, Povestiri, Amintiri, Varia”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981, pag. 429-432).
100L av.jpg


sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Repere culturale româneşti – Ion Heliade Rădulescu

„Nu e vremea de critică, copii – e vremea de scris şi scrieţi cît veţi putea şi cum veţi putea, dar nu cu răutate. Faceţi, iar nu stricaţi!”.
A trecut neobservată, ca mai toate aniversările culturii naţionale astăzi, împlinirea a 210 ani de la naşterea celui considerat a fi întemeietor de cultură românească universitară, una dintre cele trei personalităţi enciclopedice pe care le-a dat România modernă, prima într-o ierarhizare strict cronologică: Ion Heliade Rădulescu. Fascinanta sa dimensiune spirituală nu a putut fi comparată de-a lungul timpului decît cu cele ale lui Bogdan-Petriceicu Haşdeu şi Nicolae Iorga. Eminescu, pe cînd avea 20 de ani, îl dăltuia pe Heliade în nemuritoarea sa operă poetică: "Eliad zidea din visuri şi din basme seculare/ Delta biblicilor sînte, profeţiilor amare -/ Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;/ Munte cu capul de piatră de furtune detunată,/ Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n-esplicată/ Şi vegheaz-o stîncă arsă dintre nouri de eres". ("Epigonii").

De numele lui Ion Heliade Rădulescu este legată înfiinţarea în anul 1829 a primei gazete româneşti din Principate, „Curierul românesc”, dar şi consolidarea învăţămîntului secundar iniţiat de Gheorghe Lazăr, trecerea spre profesionalizarea activităţii teatrale, normarea limbii literare române prin elaborarea şi tipărirea lucrării „Gramatica românească” în anul 1828, traducerea unor autori de renume ai literaturii universale, precum şi descoperirea unora dintre cei mai de seamă precursori eminescieni: Vasile Cîrlova, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu. A fost profesor, scriitor, editor, ziarist, tipograf, ctitor de aşezăminte de cultură („Societatea culturală”, 1827 şi „Societatea Filarmonică”, 1833). Era însufleţit de idealurile romantice. Deopotrivă, erudit în filosofie, matematici, istoriografie, în teoria şi arta literară.
Ion Heliade Rădulescu s-a stins din viaţă în anul 1872. În aprilie, se vor comemora, aşadar, 140 de ani de atunci...

miercuri, 25 ianuarie 2012

Personalităţi istorice contemporane – Nicolae Ceauşescu

Aniversarea zilei de naştere a lui Nicolae Ceauşescu, 26 ianuarie 1918, se situează în spiritul tradiţiei româneşti de omagiere a marilor personalităţi istorice ale poporului. Rememorăm de fiecare dată, cu emoţie şi bucurie, epocile şi faptele pilduitoare ale marilor noştri voievozi, de la Basarab Întemeietorul la Alexandru Ioan Cuza. În şirul acestor evocări înscriem şi pe aceea a lui Nicolae Ceauşescu, fiu credincios şi devotat al poporului român, ale cărui virtuţi le-a întruchipat pe deplin. Numele primului preşedinte al Republicii stă la loc de cinste în galeria marilor figuri ale istoriei naţionale, în rîndul celor mai luminaţi patrioţi ai neamului românesc. Realizările vieţii sale tumultoase şi temerare, faptele!, îl înfăţişează istoriei ca pe un ctitor de ţară şi civilizaţie, patriot şi revoluţionar consecvent, om politic de anvergură şi recunoaştere internaţională, mare iubitor al păcii şi înţelegerii între popoare.

În august 1968, la Cluj-Napoca, în faţa unei adunări populare de peste 200 de mii de oameni, preşedintele Nicolae Ceauşescu rostea un impresionant legămînt de credinţă faţă de ţară: „Ceea ce facem noi nu este legat de activitatea unei persoane sau a unui grup de oameni. Este legat de activitatea întregului popor, de munca şi năzuinţele sale, iar dorinţa noastră este ca tot ce facem să răspundă intereselor poporului. Vreau să declar aici că în întreaga mea activitate mă voi conduce după interesele poporului, că voi munci fără odihnă cît timp va bate inima în mine pentru înflorirea României socialiste, pentru cauza comunismului, că voi fi alături de popor”.


Acest legămînt era, în fapt, o pledoarie pentru viitor, un angajament solemn, chezăşuit prin trecutul său de luptă exemplară, faţă de poporul din rîndurile căruia s-a ridicat, că destinele Patriei se afla în mîini de nădejde. Nicolae Ceauşescu era omul care demonstrase de nenumărate ori pînă atunci, aşa cum avea să o facă de-a lungul întregii sale vieţi, că nimeni şi nimic nu-l poate abate de la a-şi respecta angajamentele. Hotărîrea şi siguranţa pe care le afişa angajîndu-se în lupta pentru progresul şi prosperitatea României veneau din dragostea faţă de poporul pe care îl simţea alături, din încrederea deplină în oameni, în ale căror năzuinţe îşi regăsea propriile lui aspiraţii, propria lui raţiune de a fi.


Sub conducerea de aproape un sfert de secol a preşedintelui Nicolae Ceauşescu, România a devenit o ţară înfloritoare, a cărei dezvoltare asigura poporului muncitor un nivel de trai fără precedent. Marile realizări obţinute prin munca avîntată şi iscusinţa poporului român în toată această perioadă vor rămîne peste timp ca o pecete istorică a forţei creatoare pe care o poate dezvolta o naţiune liberă, pe deplin stăpînă pe voinţa şi destinele sale.

Amintirea lui Nicolae Ceauşescu a rămas vie în memoria poporului nostru, intrînd în conştiinţa naţională ca fiind a uneia dintre cele mai importante personalităţi ale istoriei neamului românesc, prin întreaga sa activitate politică şi socială, pusă în slujba idealurilor de libertate, independenţă şi progres ale întregului nostru popor, idealuri pentru a căror împlinire şi-a pus chezăşie însăşi viaţa, plătind cu moarte de martir. Adesea, în tragica premoniţie pe care o avea, se confesa intimilor săi: „Eu voi muri pentru poporul meu”! Nicolae Ceauşescu a făcut sacrificiul suprem pe altarul Patriei, al intereselor ei supreme, numele lui stînd la loc de înaltă cinste, alături de cele ale marilor voievozi martiri, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Grigore Ghica al III-lea, Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza şi, de ce nu, de cel al Mareşalului Ion Antonescu, al căror sînge, prin sacrificiul vieţii fiecăruia dintre ei, sacralizează şi eternizează pămîntul strămoşesc, Patria, urcînd în panteonul eroismului naţional.

Nicolae Ceauşescu a fost un conducător de ţară ridicat din rîndurile nevoiaşe ale poporului, pe care l-a iubit şi l-a slujit cu dreaptă credinţă, cu demnitatea şi loialitatea omului simplu, dar mîndru de virtuţile şi idealurile pe care i le-a întruchipat şi i le-a apărat. În epoca autorităţii sale şi a tovarăşilor săi, Nicolae Ceauşescu a ridicat mîndria şi demnitatea naţională pe un piedestal strălucitor, la temelia căruia au trudit eroic generaţii şi generaţii de români, ce au impus România în rîndul celor mai respectate ţări ale lumii, de numele lui şi al contemporanilor săi, de la muncitor pînă la înaltul funcţionar de stat, fiind legate realizări economice şi sociale fără precedent ale poporului nostru, realizări care au marcat inconfundabil glorioasa epocă de construcţie socialistă a Patriei. Sub conducerea preşedintelui Nicolae Ceauşescu, împreună cu tovarăşii şi colaboratorii săi, alături de celelalte cadre şi membri de rînd ai Partidului Comunist Român, clasele şi categoriile muncitoare, toţi oamenii muncii, prin eforturile şi priceperea lor, prin hărnicia şi devotamentul lor, ale fiecăruia, au creat o ţară înfloritoare, neîndatorată nimănui, un popor cu un nivel de trai remarcabil, o naţiune liberă, suverană, pe deplin stăpînă pe destinele sale.

Din toate aceste motive şi din multe altele, Nicolae Ceauşescu a deranjat pe mulţi, trezind invidii ucigaşe, în ţară şi în străinătate. Dovadă stă faptul că a fost pîndit la cotitura istoriei şi asasinat mişeleşte de o bandă de trădători de neam şi ţară, la zidul Tîrgoviştei voievodale, pe care preşedintele erou o visa reaşezată în atributele sale de Capitală istorică a Ţării Româneşti, precum şi faptul că suprimării sale şi, deopotrivă, a Partidului Comunist Român i-a urmat lichidarea spiritului naţional, a libertăţii şi demnităţii româneşti, demolarea economică, distrugerea sistemului de apărare şi securitate naţională, degradarea fără precedent a sistemelor de sănătate, educaţie, învăţămînt şi cultură, prăbuşirea catastrofală a nivelului de trai al populaţiei, distrugerea relaţiilor externe de parteneriat suveran şi a prestigiului internaţional ale României. Pe scurt, suprimării preşedintelui Nicolae Ceauşescu şi Partidului Comunist Român i-a urmat suprimarea Patriei.

Cînd în timpul gravelor evenimente contrarevoluţionare şi antidemocratice, anticomuniste, antisocialiste, antirepublicane şi antinaţionale – într-un cuvînt, antiromâneşti – din decembrie 1989, preşedintele Nicolae Ceauşescu, trădat sau abandonat pînă şi de generalii săi, a căzut în mîinile celor ce au executat lovitura de stat, el nu şi-a pierdut încrederea şi speranţa în poporul pe care îl iubea mai presus de orice şi, confruntîndu-se dramatic cu călăii săi, a afirmat cu o convingere de-a dreptul tragică: „Poporul luptă şi va lupta pînă la eliminarea acestei bande de trădători de ţară care, în strînsă legătură cu străinătatea, au organizat lovitura de stat, luptă şi va lupta pentru existenţa sa, pentru independenţa, suveranitatea şi pentru libertatea României”.

Oare, avea preşedintele Ceauşescu dreptate? Ştia el atunci ceva ce noi nu ştim nici astăzi? Vom afla vreodată pentru ce şi cu cine se lupta poporul în acele zile? Indiferent care e răspunsul, sentimentul care ne domină acum, la atîţia ani de la asasinarea preşedintelui Nicolae Ceauşescu, şi ne va domina probabil întotdeauna este acela că, atunci cînd el a avut mai multă nevoie de popor, poporul nu i-a fost alături. Noi toţi nu i-am fost alături. Unii nu au ştiut, cei mai mulţi nu am putut, iar alţii nu au vrut… Acesta pare să fie destinul nostru istoric şi al voievozilor noştri. Ce tragic destin!

Nicolae Ceauşescu şi-a dat viaţa pe altarul naţional şi al cauzei socialiste, revoluţionare, a clasei muncitoare cu convingerea nestrămutată că Patria Română este nepieritoare, oricît ar încerca duşmanii şi trădătorii ei să o răpună. Aceasta a fost suprema sa credinţă, aceasta este moştenirea de spirit pe care ne-a lăsat-o. Duşmanii de moarte ai Patriei l-au răpus pe el, preşedintele, prin asasinat mişelesc, voind să îl scoată definitiv din istorie, dar, prin crima lor, n-au făcut decît să îl înalţe mai impunător în nemurire. Noi, cei ce i-am supravieţuit, şi generaţiile viitoare avem datoria patriotică, sfîntă, de a lupta şi veghea, fie şi cu preţul vieţii, pentru ca visul existenţei peste veacuri a României, a Patriei Eterne, leagănul fiinţei şi identităţii noastre ca popor, al civilizaţiei româneşti, al aspiraţiilor şi idealurilor noastre de eliberare socială şi naţională, de dreptate şi progres, al idealurilor de umanitate, să se împlinească.

Tu, bravule conducător, iartă nevrednicia generaţiei care ţi-am fost contemporană, căci nici acum nu ştim unde ne-a fost mintea, Dumnezeule!

Text revăzut al evocării prezentate în cadrul Conferinţei aniversare dedicate lui Nicolae Ceauşescu, organizate la Casa de Cultură din Scorniceşti, în ziua de 26 ianuarie 2002.
           

vineri, 6 ianuarie 2012

Seară de ianuarie


(clipa de poezie)
Plînge de alb
De alb şi de greu,
De plînge de alb Prometeu.
Plînge de alb
Pămînt înjugat,
Plînge erou renegat.
Dîre de bice,
De bice de apă,
Crivăţ de cîine de scapă.
Dîre cenuşă
De drum ars în poartă,
De crivăţ blesteamă de soartă.
Lătrat repetat,
Repetat  de pustiu,
Lătrat repetat a morţiu.
Gură bătrînă perlă deşirată,
Perlă la gură de vatră,
Gură de vatră de piatră...

luni, 2 ianuarie 2012

Internaţionala


Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii,
Voi, osîndiţi la foame, sus!
Să fiarbă-n inimi răzvrătirea,
Să-nceapă al lumii vechi apus!
Sfîrşiţi odată cu trecutul negru,
Sculaţi, popor de osîndiţi!
Azi nu sînteţi nimic în lume,
Luptaţi ca totul voi să fiţi!

Hai la lupta cea mare,
Rob cu rob să ne unim,
Internaţionala
Prin noi s-o făurim!

Sculaţi, nu-i nici o mîntuire
În regi, ciocoi sau dumnezei!
Unire, muncitori, unire,
Şi lumea va scăpa de ei!
Prea mult ne-au despuiat tîlharii
Ce-n lume, lux, desfrîu se scald:
Să ne unim toţi proletarii,
Să batem fierul cît e cald!

Hai la lupta cea mare,
Rob cu rob să ne unim,
Internaţionala
Prin noi s-o făurim!

Ţărani şi muncitori, noi sîntem
Partidul, mare muncitor!
Pămîntul este-al celor harnici,
Cei leneşi plece unde vor!
Cînd vulturi lacomi, corbi de pradă,
N-or mai pluti nori negri-n vînt,
Pe cer luci-va-ntotdeauna
Al înfrăţirii soare sfînt.

Hai la lupta cea mare,
Rob cu rob să ne unim,
Internaţionala
Prin noi s-o făurim!
 
Varianta românească a textului pentru imnul "Internaţionala" a fost creată în anul 1907 de poetul socialist gălăţean C. Z. Buzdugan.