Băsescu e pe-aproape

"Tot continuăm să considerăm că abdicarea regelui a fost un mare act patriotic. Nu. A fost un act de trădare a interesului naţional al României din partea regelui. Acesta este punctul meu de vedere. Trebuie să recunoaştem că noi încă nu ne aşezăm corect valorile. De exemplu, pentru noi toţi şi pentru istorie Antonescu rămîne responsabil de holocaustul împotriva evreilor şi ţiganilor, ducerea lor în Transnistria, nu ştiu ce... Nimeni nu spune, însă, că România avea un şef de stat atunci, iar ăsta era doar prim-ministru. Unora le dăm averile, iar pe alţii îi considerăm criminali de război, doar pentru că unul,  şeful de stat, a fost slugă la ruşi şi pentru că a lăsat ţara prin abdicare îi iertăm toate păcatele?"

Acestea sînt afirmaţiile preşedintelui Traian Băsescu făcute într-o emisiune la B1TV, afirmaţii care au inflamat o mare parte a presei şi clasei politice. Mulţi blogări au muşcat şi ei momeala şi, tributari resentimentelor pe care le încearcă faţă de guvernanţi şi preşedinte – de multă vreme şi pe bună dreptate, avînd în vedere politica socială dezastruoasă pe care aceştia o promovează – s-au inflamat la rîndu-le. Însă, mai toate aceste reacţii la opiniile preşedintelui s-au dovedit a fi unele pur emoţionale, făcute pripit, cu judecată superficială, chiar eronată. În fond, preşedintele Băsescu nu a greşit prea mult. E pe-aproape de adevăr. Nu chiar în, dar pe-aproape. Se ştie că fostul rege Mihai a fost decorat de Stalin pentru serviciile aduse cauzei sovietice în război. Se ştie şi că Mihai a purtat, în mod oficial, chiar uniforma militară sovietică. Se mai ştie că Mihai, indiferent de profilul politic al puterii de la Kremlin, a rămas pînă astăzi un invitat de onoare al Moscovei la manifestările de glorificare a Armatei Roşii. Aşadar, a fost sau nu Mihai „slugă la ruşi” cum zice Băsescu? Au poate, doar, majordom, ori numai soldat credincios? Hm!

Mai departe. Mihai, pe cînd era rege şi i s-au aprins călcîiele după Ana de Bourbon, a preferat – împotriva legilor în vigoare la acea dată şi împotriva propriilor cutume monarhice ale Casei – să îşi rişte tronul decît să ceară acordul guvernului român în chestiunea căsătoriei, chestiune care, evident, producea implicaţii politice internaţionale asupra României imposibil de neglijat. Şi, pentru că neexperimentatul rege chiar se punea în situaţia de intra pe teritoriul trădării de ţară şi a dinastiei – situaţie cu care România se mai confruntase şi în urma faptelor reprobabile şi a comportamentului scandalos ale lui Carol al II-lea – guvernul de atunci al ţării a avut grijă să-i ofere lui Mihai posibilitatea ieşirii onorabile din scena politică, pe calea abdicării. Nu a fost vorba de nici un şantaj, nu a fost vorba de nici o ameninţare directă la adresa sa. Mihai însuşi ştia şi simţea că monarhia devenise anacronică. Comandamentele istorice erau cu totul altele de-acum, atît în România cît şi în Europa. Din acest punct de vedere, abdicarea regelui nu a reprezentat un act de trădare, cum afirmă Traian Băsescu, ci a reprezentat un act politic convenabil tuturor părţilor implicate, un act politic necesar şi revoluţionar, urmarea firească, realistă, a unei analize lucide asupra contextului istoric şi a perspectivelor imperative de dezvoltare pe care ţara le avea.    

Dar, să revenim la reacţiile pe care opiniile lui Traian Băsescu le-a generat. Să luăm, spre exemplu, reacţiile cîtorva vectori politici şi să observăm drept, fără patimă şi fără părtinire, caracterul fie deplorabil, fie comic, fie de-a dreptul iresponsabil, dacă nu chiar penal, de care dau dovadă aceste reacţii. Toţi aceşti inflamaţi or fi cu adevărat monarhişti? Cum să-i numim, dar, inflamaţi ai naţiunii sau inflamaţii monarhiei? Ori, poate se pretind a fi doar paznici de serviciu ai eticii politice?! Ce sînt ei? S-o spunem pe-a dreaptă. Mulţi dintre ei sînt, de fapt, pupincurişti de impuls şi profesie, practicieni nostalgici ai defunctului cult al personalităţii în viaţă, ciraci ai lor sau bieţi epigoni.

Iată, redate cu stilul, grafia şi ortografia autorilor lor, cîteva dintre reacţiile în cauză, pe care vi le supun atenţiei:  

Comunicat PNŢ-CD, cu titlul(!) „Băsescu, un personaj în afara istoriei”: „Fiecare are Instituţia sa Monarhică! Noi şi poporul Român îl avem pe Maiestatea sa Regele Mihai I, prin tradiţie, iar preşedintele Traian Băsescu şi moştenitorii sistemului comunist îl au pe Prins Pol, invenţie fesenistă antidinastică... PNŢCD îşi exprimă opţiunea promonarhică (partidul ăsta se pune singur, pentru a cîta oară în istorie, în afara legii şi a Constituţiei ţării – n.m.) şi susţinerea pentru acţiunile care vor face ca poporul român să poată opta liber printr-un referendum privitor la forma de stat a României, consecvent cu principiile enunţate recent la Congresul din 18 iunie. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”.

Preşedintele Senatului, Mircea Geoană, a declarat: „Fac apel la preşedintele României să-şi ceară scuze faţă de regele Mihai (mai e Mihai rege, domnule preşedinte al Senatului Republicii, regele cui? – n.m.), care, dincolo de faptul că a trăit şi a condus România într-un moment foarte complicat, este şi un fost şef de stat al României…” (observaţi, vă rog, logica şi topica frazei pe care o produce al doilea om în stat! – n.m.).

Preşedintele PNL, Crin Antonescu, i-a adresat fostului rege o scrisoare, stupefiantă pentru orice cititor neutru al ei: „Vă scriu în numele tuturor românilor, republicani sau monarhişti, care-şi iubesc ţara şi îşi respectă istoria. Aţi fost jignit încă o dată şi am fost cu toţii jigniţi încă o dată de către un apatrid moral, care se află astăzi, vremelnic şi din ce în ce mai abuziv, în fruntea statului român. În numele tuturor compatrioţilor mei care Vă respectă ca pe un simbol al istoriei noastre, Vă cer eu iertare pentru această agresiune stupidă şi ticăloasă. Sîntem alături de Majestatea Voastră pentru ceea ce aţi reprezentat şi reprezentaţi, din respect pentru istoria şi demnitatea României” (nu am înţeles, cine l-a mandat pe domnul Crin Antonescu să i se adreseseze cuiva „în numele tuturor românilor, republicani sau monarhişti” şi în ce calitate o face? Te-am mandat eu, domnule, să vorbeşti în numele meu? Cum îţi permiţi impostorule, uzurpatorule? Doamne, Dumnezeule, mulţi ambuscaţi în politica românească! – n.m.).

Ştire de presă: „Ponta și Antonescu cer intervenția SUA în problema șah la rege”, citez: „Co-preşedinţii USL, Victor Ponta şi Crin Antonescu, i-au trimis o scrisoare deschisă ambasadorului SUA, Mark Gitenstein, în care îi solicită să-şi exprime public un punct de vedere cu privire la afirmaţiile preşedintelui Traian Băsescu la adresa (ex)regelui Mihai I. În scrisoare se spune: „Nu ar fi prima dată cînd, în calitate de ambasador, v-aţi exprima un punct de vedere în legătură cu un subiect important de pe agenda publică internă. Şi în acest caz este foarte necesar să aflăm cu toţii poziţia Ambasadei SUA despre acest episod din istorie şi în legătură cu acuzaţiile pe care Traian Băsescu le aduce Regelui Mihai” (cu alte cuvinte, cei doi măscărici care se cred şefi de partid şi viitori şefi de ţară cer, nici mai mult nici mai puţin, decît... intervenţia SUA! – nu e clar de ce SUA şi nu UE, spre exemplu, de ce nu China, Cuba sau Gabon, de ce nu Rusia? – într-o chestiune de politică internă a Statului Român, ba chiar, se subînţelege, cer urecherea preşedintelui României de către o putere străină! Paralizant! N-am mai întîlnit ceva atît de explicit antinaţional şi iresponsabil. Urgent, imunitatea parlamentară ridicată şi deferiţi justiţiei, asta ar trebui să urmeze într-un regim politic cu adevărat democratic şi responsabil! – n.m.).

Iată şi o blogăriţă inflamată, care semnează Bazavan şi, de parcă a băut apă după Crin A., comite ceva asemănător, în acelaşi stil şi cam cu aceleaşi expresii: „Majestate, îmi cer scuze pentru dl. preşedinte. Nu sînt monarhistă, dar nu trebuie să am o anume "culoare" politică pentru a-mi respecta istoria şi a recunoaşte calitatea şi caracterul unor oameni. În seara asta mi-e ruşine. Preşedintele ţării mele V-a jignit, iar eu simt – şi cred – că Majestatea Voastră e printre puţinele exemple de caracter pe care le mai are România astăzi. Îmi cer scuze. Din inimă". Şi, mai mult ca sigur, blogăriţa a izbucnit în plîns pe loc, la taste. Mare e grădina Ta, Doamne!

Jurnalistul Cristian Tudor Popescu a declarat pe un post de televiziune următoarea chestie: "Să faci asemenea afirmaţii despre un fost şef de stat e un act antinaţional. E inacceptabil. Am auzit fel de fel de declaraţii ale preşedintelui, care doreşte să rămînă în istorie şi întoarce ţara pe dos. Le gîndeşte noaptea şi le aplică ziua. Dar, să ajungi să insulţi istoria României, deja nu mai e vorba doar de persoana lui Mihai I. Probabil că aşa înţelege Traian Băsescu să rămînă în istorie".

Interesant. Iată un punct de vedere principial corect faţă de respectul cuvenit unui fost şef al Statului Român (că de minimul respect cuvenit întotdeauna unui şef în exerciţiu al Statului Român, mai bine... mucles!). Numai că, să observăm, şi domnul Popescu şi imensa majoritate a confraţilor domniei sale au făcut nu o dată, nu arareori, ci de fiecare dată, cu fiecare prilej, întotdeauna, practic fără excepţie în 21 de ani, afirmaţii incomparabil mai grave, mai dezonorante, mai imorale, mai „antinaţionale” despre un alt fost şef de stat al României, pe numele său Nicolae Ceauşescu. Mai mult decît atît, toţi şefii de stat din 1989 încoace, inclusiv domnul Traian Băsescu, au comis asemenea afirmaţii incalificabile la adresa lui Ceauşescu, inclusiv fostul şef de stat pe a cărei onoare i-o apără astăzi domnul Popescu, respectiv ex-regele Mihai Hohenzollern.

Chiar azi, cînd scriu aceste rînduri, domnul Victor Ponta – ştiţi, unul din măscăricii cu scrisoarea către Ambasada SUA – vorbeşte la o adunare la Alexandria de Teleorman şi îi ia la mişto pe Băsescu şi pe Elena Udrea, cum altfel decît... măscărindu-l în fel şi chip pe fostul şef al statului, Nicolae Ceauşescu şi pe soţia sa! De ce e aşa, vă rog? De ce principiul proclamat şi apărat de domnul C. T. Popescu în raport cu fostul şef de stat monarhic  nu funcţionează şi în raport cu fostului şef de stat al României socialiste? De ce se revoltă cu atîta înverşunare domnul C. T. Popescu şi confraţii domniei sale faţă de „actul antinaţional” al denigrării (o dată în viaţă!) a fostului monarh, dar nu se revoltă neam, ci, dimpotrivă, chiar dînşii promovează zi de zi, cu aceeaşi înverşunare, actul antinaţional al denigrării scandaloase a fostului şef al statului socialist? Sau, domnul Popescu percepe şi pretinde insulta la adresa lui Nicolae Ceauşescu ca pe un elogiu adus... istoriei României? Mda.

Dincolo de întrebarea, poate fără rost am putea zice, de ce a avut nevoie Traian Băsescu de încă un scandal, de astă dată trăgînd o palmă peste ceafă fostului rege, cu iuţeală şi cam fără veste mi s-a părut – şi, totuşi, poate o şti el ceva şi de ce a făcut-o, nu? – să băgăm de seamă că în societatea românească, tot mai puţin cunoscătoare a minunatului sport al minţii care este şahul, se practică mai nou, cu bolnăvicioasă obsesie, un şah politic denaturat. În care, implicaţii denunţă slugarnic şi contra naturii şahul la rege şi dau şah... la preşedinte, cu „regele” pe post de as ţinut în mînecă. Acesta e numai un aspect al vieţii noastre. Dar, hotărît lucru, este unul dintre acele foarte numeroase aspecte de fiecare zi care dovedesc că societatea românească actuală suferă de o acută lipsă a caracterelor. Iată marea problemă a spaţiului public din România, marea piedică în calea creşterii şi redevenirii Patriei!

22 iunie 1941. Atacarea Uniunii Sovietice...

 

România a participat din prima zi la actul de agresiune fascistă. Din păcate a participat. De voie sau mai de nevoie. Se ştie că ţara suferise mari şi injuste pierderi teritoriale în anul anterior, 1940. În urma ultimatumului adresat guvernului regal al României şi acceptat de acesta, Uniunea Sovietică reocupase Basarabia – pe care şi-o însuşise Rusia ţaristă în 1812, prin Tratatul de pace de la Bucureşti, tratat ce a urmat victoriei în războiul cu Imperiul Otoman şi în condiţiile iminenţei invaziei napoleoniene – dar, ocupase şi jumătatea nordică a Bucovinei, veche regiune a Moldovei, sub pretextul „despăgubirii” pentru cei 22 de ani cît Basarabia s-a aflat în componenţa României, începînd din 28 martie 1918. Ungaria, ocupase partea de nord-vest a Transilvaniei, în urma Diktatului de la Viena, iar Bulgaria obţinuse Cadrilaterul, partea de sud a Dobrogei, în urma aşa-ziselor negocieri de la Craiova cu acelaşi guvern regal al României. Ţin să reamintesc faptul că, în vara lui 1940, cînd ţara a suferit pierderile teritoriale respective, generalul Ion Antonescu se afla ţinut pe linie politică şi militară moartă de către dictatura carlistă, reţinut şi supravegheat la domiciliu şi, apoi, arestat şi închis la Mînăstirea Bistriţa din judeţul Vîlcea.

Cu pretinşii aliaţi şi garanţi ai securităţii noastre naţionale – Franţa şi Anglia – pierduţi sub extinderea militară fulminantă a Germaniei hitleriste în Europa Occidentală, România a rămas singură şi dezmembrată teritorial în faţa colosului german, fără putinţa practică de a se opune tendinţelor expansioniste ale acestuia spre Est. Intrarea ţării noastre în sfera interselor militariste germane a devenit astfel inevitabilă. În anul 1941 România era unul din aliaţii Germaniei lui Hitler şi ai Italiei lui Musolini. România făcea parte din „Axă”. Destinul ei era pecetluit. Cînd la 22 iunie 1941 Uniunea Sovietică a fost atacată, inclusiv sub pretextul „războiului sfînt împotriva bolşevismului”(!), România a răspuns prezent. Ea avea de eliberat Basarabia strămoşească. Sub glasul generalului Ion Antonescu, viitor mareşal, comandantul suprem al Armatei Române şi Conducătorul statului, România a declanşat ostilităţile faţă de ocupaţia sovietică: „Ostaşi! Vă ordon, treceţi Prutul!”...

Cum a motivat Mareşalul Antonescu decizia de a intra în războiul antisovietic? În memoriul depus în luna mai 1946 la Tribunalul Poporului, unde era judecat pentru crime de război şi unde acuzatorul său public şi al celorlalţi inculpaţi în „procesul marii trădări naţionale”, cum l-au numit, era o anume Alexandra Sidorovici, nimeni alta decît soţia lui Silviu Brucan, el însuşi cunoscut ca adversar al lui Gheorghiu-Dej şi unul din complotiştii şi asasinii lui Ceauşescu -- toţi dictatori, el şi nevastă-sa democraţi, sigur că da -- aşadar în memoriul adresat tribunalului, Mareşalul a făcut vorbire inclusiv despre decizia de a participa la atacul antisovietic din 22 iunie 1941. Redau mai jos, fără alte comentarii, cîteva fragmente din cele scrise sub acest aspect de inculpatul Ion Antonescu, fost şef al Statului Român:

„Am fost acuzat că am premeditat războiul în contra U.R.S.S.(...) Am fost pus la curent de hotărîrea luată de a se ataca Rusia numai în mai 1941 şi de data atacului, la 10 iunie 1941. Dovada că nu am avut intenţia să particip la operaţiuni, decît pînă la limita revendicărilor şi drepturilor noastre, o face faptul că nu am mobilizat decît o treime din forţele noastre militare şi nu am exercitat comanda decît pînă la Nistru. Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din iunie 1940, cînd Rusia a fost agresorul nostru. Acceptarea ultimatumului nu a fost decît retragere strategică şi politică la care recurge orice ţară, orice om cînd este surprins fără sprijin şi nu este în măsură de a se apăra.

Din iulie 1940 pînă în aprilie 1941, actele izolate de agresiuni parţiale ruse au continuat. Prin urmare, acţiunea noastră din iunie 1941 se încadra şi era urmarea agresiunilor pe care le suferise poporul român. Apoi, am atacat în cadrul unui război început în 1940 şi, cum orice atac este un act de agresiune, nu pot fi considerat agresor decît în acest sens şi, deci, nu pot fi încadrat în prevederile Pactului Kellogg (Este vorba despre Pactul Briand-Kellogg, semnat la Paris, în august 1928, care prevedea, între altele, „renunţarea la război ca instrument al politicilor naţionale” şi propunea scoaterea în afara legii a războiului, privit ca modalitate de rezolvare a diferendelor dintre state – n. m.).

(...) Am trecut Nistrul pentru că mi s-a cerut în scris de către Hitler, după ce luasem decizia ca trupele noastre să nu treacă dincolo de Nistru, şi pentru că, ulterior hotărîrii iniţiale ce luasem de a nu mă angaja în nici un fel dincolo de această limită, situaţiile militare succesive m-au forţat s-o fac. Dovada e faptul că la început am făcut-o numai cu Cavaleria şi 3 divizii de vînători de munte şi că nu am mobilizat întraga armată, decît atunci cînd forţele ruse de la Odesa, rămase în coasta armatelor germane care ajunseseră la Bug şi în poarta Basarabiei, mi-a impus-o. După Odesa, am adus în ţară întreaga armată care participase la aceste operaţiuni şi am demobilizat-o”.

Apăraţi istoria românilor!

Vă supun atenţiei petiţia doamnei Emilia Corbu, postată pe http://www.petitieonline.com/aprai_istoria_romanilor şi adresată Preşedinţiei României, personal domnului preşedinte Traian Băsescu, şi Ministerului Culturii şi Patrimoniului Cultural Naţional, respectiv ministrului de resort, domnul Kelemen Hunor. Apelul autoarei pentru semnarea petiţiei în cauză, apel lansat vizitatorilor saitului citat, mi se pare unul justificat şi legitim, deşi eu personal sînt sceptic în privinţa receptivităţii pe care demersul domniei sale, chiar de-ar fi semnat de toţi utilizatorii din România ai Internetului, o va găsi la autorităţile vizate.

În ceea ce mă priveşte, am dat curs apelului semnînd petiţia şi i-am adăugat un comentariu personal, pe care vi-l reproduc mai jos. Asta este. Trăim vremuri de restrişte, ca de atîtea alte ori în istorie. Umilinţa socială şi naţională a devenit copleşitoare şi, de-acum, insuportabilă. Am impresia că noi, românii, am ajuns în situaţia din preajma anului 1821, anul Revoltei Naţionale conduse de Tudor Vladimirescu, situaţie despre care, la vremea respectivă, observatori ai puterilor occidentale aflaţi aici notau în rapoartele către cancelariile guvernelor lor că sărăcia cumplită, nedreptatea socială strigătoare la cer şi umilinţele pe care le suportau românii, zi de zi, dinspre stăpînire făcuseră din ei un popor apatic, adus în starea să aibă „sufletul însemnat cu pecetea robiei”. S-a văzut totuşi că, finalmente, nu a fost decît apatia dinaintea zaverei. Prin cuvintele lui Tudor, oamenii s-au mobilizat şi s-au ridicat la lupta socială şi naţională izbăvitoare: „Pînă cînd să le fim robi? Pînă cînd să-i suferim a ne suge sîngele şi a ne jefui Patria?”...

Comentariul meu la petiţia doamnei Emilia Corbu:

Îmi pare rău pentru cei care au crezut şi au sperat sincer şi dezinteresat în rolul pozitiv al evenimentelor din decembrie 1989, dar s-au înşelat grav, fatal. Regimul pe care evenimentele acelea l-au răsturnat prin sînge şi teroare era - deşi strict şi autoritar în anumite aspecte şi domenii - incomparabil mai patriotic şi, socialmente, mai just şi mai organizat democratic, mai apropiat valorilor naţionale româneşti, promovării şi dezvoltării lor, mai apropiat şi de adevăratele valori ale culturii universale, decît regimul care îl înlocuieşte de 21 de ani.

Tot ceea ce se întîmplă în România actuală - de fapt, ne aflăm în acest moment în etapa creării pîrghiilor politico-administrative şi... mental-volitive ale destructurării ei! - îşi are originea în eroarea istorică colosală din decembrie 1989. Inclusiv, sau cu atît mai mult, cazuri precum acesta, care face obiectul petiţiei de faţă. Senzaţia de libertate pe care ne-au indus-o acele evenimente şi metamorfozele sociale şi politice care le-au urmat este una iluzorie, falsă, înşelătoare. Liberate? Ok, dar ce mîncăm? Libertate? În regulă, dar în detrimentul libertăţii Patriei şi a existenţei sale?! Ce gust are sau va avea libertatea mea, libertatea noastră, la prohodul Patriei, în lipsa ei? Cine sînt sau cine voi fi eu, cine vom fi noi, în lipsa Patriei? Şi, ce drept avem noi să ne lipsim de existenţa Patriei, să distrugem Aşezămîntul Neamului Românesc, Opera Întemeierii, Creşterii şi Consacrării Patriei în Lume înfăptuită de străbunii, bunicii şi părinţii noştri, "ctitori de aşezăminte, dătători de legi şi datini", şi, mai ales, ce drept avem să suprimăm urmaşilor noştri, viitorilor noştri, existenţa Patriei?

Patria este leagănul identităţii naţionale a unui popor, raţiunea sa existenţială supremă. Dacă vrem să ne sinucidem prin alienare, topindu-ne identitatea şi personalitatea de limbă şi cultură în derizoriul babilonazierii comunitare şi globalizante, dacă vrem să rătăcim ca seminţie nomadă, tolerată printre seminţiile de-sine-stătătoare ale Europei şi ale Lumii, o putem face din postura de generaţii aflate în exerciţiul vieţii. Însă, de perenitatea Patriei, de România Eternă nu avem nici un drept să ne atingem. În nici un caz, nu avem dreptul moral să o facem. În raport cu Patria, acest drept nu există!

Destructurarea României

În ultima vreme, se vorbeşte tot mai străveziu despre destructurarea României! Nu, nu exagerez deloc. Se vorbea, dacă nu ştiţi, încă de pe vremea lui Emil Constantinescu. Vă mai amintiţi personajul? Atît de bun preşedinte a fost, aşa regim bun a păstorit şi dumnealui, încît deja a intrat în uitare. Puştii de şcoală generală nici nu au auzit de el! Cînd, uneori, se mai afişează pe micul ecran, ai tendinţa să tresari: „Eu îl ştiu de undeva pe ăsta, dar habar n-am de unde”. Preşedintele ţării fiind, tipul repeta adesea, ca o păpuşă stricată: „Statul este cel mai prost administrator al avuţiei naţionale”! Adică, o vom administra noi, voia a zice. Şi... au administrat-o! O mai vedeţi pe undeva?

 De cîţiva ani, Traian Băsescu, actualul preşedinte dacă îl ştiţi, vorbeşte despre „reforma statului”. O reformă aşa cum o vede el, sigur că da. „Statul nu poate şi nici nu trebuie să poarte de grijă cetăţenilor săi. Asta o făcea statul comunist. De altfel, România nu-şi mai poate plăti medicii, profesorii, poliţiştii. Să înţelegem, statul social a apus în Europa”. Aşa încît, „dacă poporul nu urmează reforma pe care o cerem, înseamnă  că avem un popor care refuză modernizarea”! Adaug că, zilele trecute un pedelist a afirma cam aşa: „Dacă ascultăm opiniile cetăţenilor, înseamnă să nu mai facem reformă. De-aia batem pasul pe loc de atîta timp”! Vă reamintesc că peste 3 milioane de cetăţeni români s-au stabilit în ultimele două decenii în străinătate. Pur şi simplu, şi-au pierdut orice speranţă şi se lipsesc de Statul român, se lipsesc de Patrie. Sentimentul lor e că ţara este pe cale de dispariţie. Oare, se înşeală?

În ultimele luni, se resuscitează chestiunea monarhică. O chestiune niciodată lăsată să moară după 1989. Dar acum, a fost scoasă din letargie de-a binelea. Membrii „casei regale a României” au devenit nelipsiţi din buletinele cotidiene de ştiri. De la ştiri politice, la cele mondene. Fireşte, ca să ne obişnuim cu ei. Adăugată la mîncare zi de zi, picătură cu picătură, otrava trece nesesizată. Devii imun la ea. Imun, însă doar pînă e prea tîrziu. Cînd îţi dai seama, eşti deja mort! Aşa s-a întîmplat din ’89 încoace, an după an. Iţele restauraţiei se întind pînă la Londra. Căutaţi şi observaţi, vă rog, dovezile, căci ne sînt la îndemînă. Se mizează pe iuţeala lor de mînă şi nebăgarea noastră de seamă. S-o creadă ei! Clăpăugul Cherles, moştenitorul britanic (dacă n-o mierli înaintea mă-sii!), iubeşte de cîţiva ani, hodoronc-tronc, Transilvania. Mai exact, „Ţinutul Secuiesc”.  Hodoronc-tronc? Şi-a cumpărat şi ceva proprietăţi pe-acolo. Aşa, hodoronc-tronc. Vine pe-acolo, pe-aici adică!, mai în fiecare lună. Moare de dorul inimii transilvănene...

Resuscitarea monarhică se face, fireşte, mai ales cu televizorul. Ca mai toate cele. „Alteţa-sa regală”, Radu Duda... de România, este adus să vorbească pe mai toate posturile tv. Fostul actoraş de provincie se vrea un tip elevat, dar nu e decît un semidoct. Mai ales, într-ale ştiinţei politice cel puţin. Şi, ca orice semidoct în domeniu, e un perfid, adică o lichea sadea. Cică, nu trebuie întrebaţi cetăţenii ţării dacă sînt de acord cu instaurarea monarhiei (deci, cu suprimarea Republicii), căci ei îi vor urma oricum pe cei care vor hotărî o asemenea răsturnare (aşadar, convingerea intimă a individului e că cetăţenii României sînt o turmă!). Din punctul lui de vedere, "toate condiţiile restauraţiei sînt îndeplinite, numai voinţa celor care să o decidă şi pe care mulţimile să îi urmeze  mai trebuie"! Nu zicea pedelistul lui peşte-mpuţit, de care aminteam mai sus, că dacă ar sta să-i întrebe pe cetăţeni, nu ar mai face reformă? Uite că şi Duda are aceleaşi idei. Vi se pare o coincindenţă?

O precizare necesară mi se pare. Că tot am amintit pe aici de anul 1989. Scopurile acelei chestii din decembrie al acelui an – adevărat decembrie negru al istoriei noastre contemporane! – au fost clar enunţate şi asumate, sub propriile lor semnături, de Mihai Cohen-Zollern, Anna de Bourbon-Parma şi principeasa Margarita, în aşa-numita „Declaraţie de la Budapesta”, din 15 iunie 1989, de la care se împlinesc, iată, 22 de ani, în care se pretinde, nici mai mult, nici mai puţin, decît „autonomia Ardealului, ca garanţie a recunoaşterii apartenenţei sale la spaţiul cultural şi la spiritualitatea maghiare”! Aşa se recunoaşte şi se acceptă „Coroana României” restrînsă în frontierele de la 1881! Aşa s-a purces la sacrificarea destinului naţional, la sacrificarea României însăşi, la care sîntem martori de două decenii şi mai bine. O „Declaraţie de la Budapesta” semnată, între alţii, şi de Doina Cornea şi fiica ei, Ariadna Combes-Mitterand, de Dinu Zamfirescu, Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Neagu Djuvara, Vladimir Tismăneanu, Doru Braia, Bujor Nedelcovici, Vlad şi Sanda Stolojan, Mihnea Berindei şi alţi derbedei din cuibul francez de poponauţi, penetrat de serviciile regale britanice...

În coteria acestei bande de ticăloşi, trădători de Patrie, se lucrează minuţios la pregătirea restauraţiei monarhice. Cum, pe matusalemicul Mihai nici familia personală nu mai poate miza din motive evidente, toţi ăştia ingineresc o cale de abrogare a legii salice, ceea ce le-ar permite întronarea în simplă ordine succesorală a descendenţilor cuplului Mihai şi Anna Bourbon Cohen-Zollern. În cazul de faţă, jocurile politice se fac, desigur, în favoarea Margaritei, prima născută, şi a consortului ei, Radu Duda. Ea în vîrstă de 62 de cotolani, el de 51 (cam naşpa combinaţia!), cununaţi în 1996...

Acum, proiectul destructurării României prin restauraţia monarhică a ajuns, precum vedem, în etapa punerii pe tapet a regionalizării ei, care nu e decît antecamera federalizării, graniţa dintre a fi sau a nu (mai) fi. Se militează deschis pentru „independenţa Ţinutului Secuiesc” (apropo de... Charles, clăpăugul!), ţinut care, vezi Doamne, „nu e România”, spun rezidenţii maghiari din, aţi ghicit, Londra..! Londra, vizitată cu cîteva zile înainte de Traian Băsescu. Ce coincidenţă! Tot Londra, aşadar...

Închei, punîndu-vă o întrebare. Nu ştiu cît de retorică. Nu vi se pare că lucrurile sînt împinse voit spre dezastrul naţional, spre falimentul regimului, al Preşedinţiei, al Republicii, al României însăşi, înadins pentru ca soluţia „inevitabilă, salvatoare” a renunţării complice la toate aceste „ineficiente şi păguboase” structuri şi instituţii statale republicane româneşti, în favoarea restauraţiei monarhice de sorginte străină, „să fie văzută”, dacă nu chiar „cerută”, în disperare de cauză, de poporul însuşi?

(P.S. – Abia atunci, scopurile „revoluţiei anticomuniste din decembrie” – a cărei primă şi fundamentală expresie a reprezentat-o, nota bene!, profanarea şi banalizarea drapelului naţional tocmai prin decuparea stemei Republicii – ar fi împlinite, nu-i aşa?).

Patria, sau tristeţea pădurii părăsite...

Reproduc textul de mai jos, uşor adaptat, de pe blogul "Think Twice!", al amicului Augustin Rădescu - http://augustinradescu.blogspot.com/. Textul poartă titlul:

 Aţi văzut, vreodată, o pădure cotropită de omizi?

"Aduceţi păsările înapoi! Daca nu, priviţi-vă ţara, priviţi România!

Aşa păţesc toate pădurile care şi-au pierdut păsările. 

Mulţumesc, Matilda, pentru apelul tău, pe care îl reproduc mai jos şi-l trimit mai departe(...)":

Îmbrăţişaţi România!
Pentru că primarul oraşului Codlea a aprobat defrişarea unei păduri, consilierul Erwin Albu a lansat un apel disperat către concetăţeni: ÎMBRĂŢIŞAŢI UN COPAC! Oamenii au răspuns chemării şi fiecare din ei a îmbrăţişat cîte unul din copacii însemnaţi pentru tăiere.
Rezultatul: pădurea nu a fost distrusă!
Plecînd de la acest exemplu, cred că noi toţi ne putem salva ţara de la distrugerea ei definitivă.
Vă chem: ÎMBRĂŢIŞAŢI ROMÂNIA!

Creaţi un banner, un afiş etc., orice modalitate de a transmite acest mesaj, şi postaţi-l pe blogul vostru.

L-am postat şi eu, iată. Căci mesajul mi se pare expresia unei iniţiative patriotice impresionante - o rara avis astăzi! -  una sinceră, inocentă şi valoroasă precum gestul copilului care face scăpată din colivie pasărea pe care abia i-au dăruit-o încîntaţi părinţii...

Mulţumesc Matilda, mulţumesc Augustin!

P.S. - Vă comunic tuturor că, deocamdată, blogul meu şi alte multe bloguri, inclusiv din categoria celor reţinute în "portofoliul" profilului meu, nu-mi permit să postez comentarii. Voi reveni.