marți, 20 iunie 2017

Uniforme în general

     Materialul de față s-a închegat pornind de la intenția pe care am avut-o de a posta un set de comentarii personale la subiectele grupate sub titlul ”Uniforme de general”, de acum cîteva zile, de pe blogul ”Colivii pentru idei”, al profesorului Șerban Tomșa, scriitor de forță al literaturii române contemporane. Cum unele dintre ideile subiectelor în discuție mi s-au părut chiar incitante, dezvoltarea comentariilor pe care mi le propusesem inițial a venit aproape de la sine. În condițiile rezultate, postarea lor pe blogul gazdă a devenit, firește, nepotrivită. Le-am elaborat oarecum și le public aici, cu scuzele și reverențele de rigoare pe care i le datorez lui Șerban Tomșa.

     Una din cele mai mari neghiobii comise după decembrie 1989 în școala românescă a fost excluderea uniformei elevilor. A fost primul pas pe calea deprecierii și deriziunii pe care a fost deturnată instituția școlară națională. Iar inițiativa a venit, la vremea respectivă, de la profesori ”revoluționari”, primind acceptul prostesc al elevilor și părinților acestora. Prin urmare, cei care au susținut și susțin sistemul acesta din învățămînt, dar se bășică de modul în care se prezintă îmbrăcați, ”accesorizați” și, implicit, comportamental și ”doxați” elevii la cursuri și examene, cu deosebire la Bacalaureat, sînt niște ipocriți revoltători și inculpabili. Deopotrivă, cei din presa scrisă și televiziuni!

     Într-adevăr, țara geme de generali onorifici sau făcuți la apelul de seară, deși în realitate Armata Română nu mai există. Dar, nu e musai să fi absolvit Academia Militară ca șef de promoție și nici să te fi distins ca viteaz conducător de oști în război, pentru a ajunge la gradul de general! Pe de altă parte, sportul a fost și este și el un semn de armă în structurile militare. Prin urmare, este firesc ca ancadramentul acestei arme să fie conturat și cu performeri avansați onorific în ierarhia ostășească datorită meritelor și notorietății lor sportive. Desigur, în anumite ocazii, specificate în mod expres, acești deținători onorifici de uniformă militară și-o pot purta în public, inclusiv decorațiile de merit militar dacă e cazul, dar excesul uzitării de acest drept este o demonstrație de fanfaronadă ridicolă. Nu degeaba presa engleză l-a calificat pe Ilie Năstase drept bufon, atunci cînd acesta a apărut îmbrăcat în uniforma de general în tribunele de la Wimblendon(!?), acolo unde, ca un detaliu, el nu a triumfat niciodată. Numit bufon, poate și pentru că Ilie nu renunță nici acum la plete, accesoriu care nu mai încadrează cu calitatea lui de septuagenar și, în nici un caz!, cu uniforma de general, pe care și-o etalează, iată, fără discernămînt, epatant și stupid. Așa că, lucru jenant, dar semnificativ, ziariștii englezi prezenți la turneul londonez au comparat apariția caraghioasă a lui Ilie Năstase cu imaginea... unui dictator sud-american.

     Totuși, snobismul și ipocrizia mai marilor tenisului mondial – care în opinia mea nu sînt, ca și cei ai fotbalului, decît niște capi ai unor organizații cu activități și investiții oculte, disimulate sub paravanul sportului – nu pot trece neobservate. De ce atîta înverșunare împotriva pretinsului rasism al lui Ilie Năstase? Nu mai ai loc pe lumea asta de atîția semiți scrobiți! Nu au înghițit gluma lui Năstase despre mutantul Williams? Să ia cu zeamă de varză! Lasă că le înghițim noi pe ale lor despre Năstase! Uite, de-aia le-a arătat Ilie al nostru o viață întreagă occidentalilor degetul mijlociu și nu s-a vîndut lor precum o curvă olimpică! 
  •  
     Cu Mareșalul Antonescu lucrurile sînt mai delicate și mult mai nuanțate. Nu e cazul să insist, nici să îmi dau și acum drumul la gură la adresa istoricilor kominterniști și celor ai fostei camarile regale care, de-a lungul timpului, i-au rescris, transcris și... proscris istoria faptelor și personalității sale. Ba, chiar, și a vieții lui personale. Este neîndoielnic că Antonescu a comis și mari erori, în primul rînd de natură politică. Dar, la fel de neîndoielnic, este faptul că el nu s-a autoimpus în vreun fel în politica de vîrf. A fost adus la putere prin numire, susținere, accept tacit sau incontestare, adică prin voința suverană și răspunderea directă a regalității și întregii clase politice. A fost adus din surghiun și numit în fruntea guvernului prin decret regal, primind prin același act normativ puteri depline, de conducător al statului, într-un context politic intern și european caracteristic acelor vremuri de beligeranță. Patria se afla într-unul din cele mai tragice și mai complicate momente din istoria ei și nimeni la acel moment nu a voit să-și asume răspunderea salvării ei și nu s-a simțit capabil să o facă. Cu alte cuvinte, toți, de la rege și pînă la ultimul șef de partid, i-au pus în mînă lui Antonescu cartoful fierbinte al ecuației naționale, iar ei s-au refugiat in corpore în lașitatea confortabilă a oportunismului politic. A primit, tot prin decrete semnate de rege, onoarea, răspunderea și riscul purtării și exercitării celor mai înalte grade din armata română, datorită evoluției sale meritorii în cariera de militar profesionist și, finalmente, gradul de Mareșal, ca o recunoaștere a meritelor sale excepționale de pe frontul pentru eliberarea Basarabiei și Nordului Bucovinei.

     Eu nu fac aici apologia Mareșalului Antonescu și nici exeget al său nu sînt, să ne înțelegem. Punctez numai niște adevăruri. Tocmai de aceea se cuvine spus și că, în contextul dat al alianței constrîngătoare cu Germania hitleristă, gradul de mareșal ce i-a fost atribuit lui Antonescu a îmbrăcat și semnificația de onoare și mîndrie națională a suveranității militare românești asupra comandamentelor trupelor și operațiunilor noastre de război, iar din punct de vedere tehnico-tactic a corespuns în mod necesar atît mărimii, forței și capacității de luptă de care dispunea la acel moment armata României – a unei Românii reîntregite cu teritoriile sale naționale din est –, cît și obiectivelor generale de război în care era angrenată aceasta (obiective despre a căror legitimitate mulți viteji au putut și pot discuta după război).

     Cît despre faptul că mareșalul nu a trecut din prima examenul pentru gradul de maior, poate fi un lucru adevărat, dar, cu certitudine, nu este unul cu vreo semnificație aparte sau paradoxal. Și nu doar pentru că se întîmplă că și alte figuri proeminente românești sau de aiurea au putut fi elevi cu rezultate mediocre pe alocuri – exemplele ne stau la îndemînă –, ci mai ales pentru faptul că Ion Antonescu a absolvit ca șef de promoție cele mai multe dintre școlile militare pe care le-a urmat. Iar asta, da, chiar are o semnificație aparte!

     Despre Simona Halep, nu am mai nimic de zis. Este așa cum am spus de mai mult timp. Asta e valoarea ei. Nu trebuie să îi cerem ce nu poate da. În finala de la Roland Garros s-a văzut din primul ghem că tînăra ei adversară îi e superioară valoric. Însă, cel mai mult la Simona mă dezamăgește lipsa ei de imaginație în joc, stereotipia loviturilor. Asta demonstrează carențe de ordin tehnic, viziune limitată asupra jocului. M-a revoltat în timpul partidei că nu vedea lovituri simple. Nu poți cîștiga, oricît ți-ai chinui bietele picioare, dacă tu ai ca scop doar aruncarea mingii peste fileu și nu și plasarea ei în locuri anume. Să tot dai pe centru sau tot la mîna adversarei și să nu vezi ceea ce vede și un ageamiu, anume că aceasta te aleargă pînă la epuizare cînd pe-o latură a terenului, cînd pe cealaltă, înseamnă că ai o problemă de IQ sau de putirință insurmontabilă. Ulterior, mi s-a demonstrat că am avut dreptate. Statistica a arătat că în timp ce Jelena Ostapenko a trimis doar de vreo 17 ori mingea pe centru, Simona Halep a trimis-o acolo de peste 90 de ori! E limpede, da?

     Totuși, să fim drepți. Simona Halep merită, la urma-urmei, felicitările noastre. Să fii în primele 10 din lume, oricum ai lua-o, e fantastic, dar pe locul 2? Așa încît, una peste alta, să fim mîndri de fata noastră, căci este, de departe, cea mai bună tenismenă română de la Virginia Ruzici încoace și, poate, cea mai valoroasă sportivă a momentului în România! Cu dorință de perfecționare și mai multă concentrare și ambiție, Simona Halep poate deveni cea mai bună din istoria tenisului feminin românesc.

     ”Ce poți face cînd auzi că te vorbește cineva de rău”? Ce să faci? Îl lași în plata Domnului și îl ignori. Pe calomniatori trebuie să îi excluzi din viața ta. La fel și pe ingrați. Eventual, doar un ”bună ziua”, ”bună ziua” de nevoie, dacă este de neevitat, și nimic mai mult. Căci, după cum constați și tu, Șerban, geme țara de generali, cum ziserăm, dar proștii o sufocă!

miercuri, 27 aprilie 2016

Preţ mizer pentr-un popor de vieţi pierdute

Românii împotriva regimului dinastic (partea a şasea)

   Să analizăm, fie şi sumar, care au fost rolul şi influența pe care le-a avut cu adevărat ex-regele Mihai, în calitatea sa de şef al statului, asupra destinului societăţii româneşti în anii războiului mondial. Mai întîi, să observăm că unii au trudit cu osîrdie decenii de-a rîndul, şi încă mai trudesc, la toaletarea, restaurarea şi tămîierea acestui personaj al unor vremuri reprobabile demult apuse, supralicitîndu-i figura prin întorsături de condei, întru imortalizarea şi comercializarea sa politică. Alţii, dimpotrivă, se canonesc să îi minimalizeze importanţa avută, spre absolvirea sa de orice culpă sau imputare istorică, înfăţişîndu-l ca pe o nevinovată decoraţiune aristocratică a unei epoci care, pasămite, nu l-a meritat! Şi unii, şi ceilalţi provin negreşit din categoria oportuniştilor vremurilor şi ai societăţii – adulatori de profesie, lingăi cu vocaţia slugărniciei, indivizi mînaţi de instinctul meschin al parvenirii şi căpătuielii personale. Caractere mici!

   Există în ceea ce-l priveşte pe numitul personaj dinastic o adevărată controversă istorică şi în privinţa influenţei sale asupra destinului evreimii din România anilor întunecaţi ai războiului. A avut sau nu regele Mihai vreo implicare concretă în soarta evreilor noştri, şi în ce sens? Dacă nu a avut, trebuia să aibă? Dacă a avut, a fost o implicare majoră sau, dimpotrivă, una redusă, poate chiar inexistentă? Este aceasta o chestiune delicată, desigur, şi, tocmai de aceea, este doar în putinţa istoricilor să o desluşească. A istoricilor corecți. Adevărul istoric nu poate fi escamotat. Altfel, discuţiile la nivel de societate sînt libere, cît de sensibile ar fi. Istorici sau nu, unii pretind că Mihai Hohenzollern nu a avut vreo implicare, nici măcar vreo influenţă asupra politicilor antievreieşti din epocă. Totul a fost în responsabilitatea lui Antonescu şi a regimului său autoritar, pretind ei, iar regele Mihai, cu dezavantajul diferenţei copleşitoare de vîrstă faţă de general, nu putea avea vreun cuvînt de spus în faţa acestuia. Asta mi se pare a fi pretenţia lichelelor. Care se fac a nu înţelege că tocmai lipsa de implicare a regelui, fie şi adevărată de-ar fi, în soarta tragică a evreimii, din calitatea lui de suveran, aşadar de şef al statului, îl incriminează incontestabil și imprescriptibil.

   Lipsa lui de implicare din postura, repet, de şef al statului, pentru prevenirea, oprirea sau măcar pentru atenuarea unor decizii sau fapte abominabile care s-au comis împotriva evreilor (şi nu numai a lor!), fac din fostul rege nu un nevinovat cum se spune, ci, dimpotrivă, un complice la crimă, un complice la Holocaust, iar istoricii şi evreii deopotrivă ştiu asta şi ar trebui şi să o recunoască explicit. Dacă din conştiinţă şi grijă pentru soarta ţării, aşa cum se pretinde, Mihai l-a oprit pe Antonescu la momentul 23 August 1944, de ce nu a făcut-o majestatea sa în 22 iunie 1941, cînd s-a declanşat războiul antisovietic, sau, cîteva săptămîni mai tîrziu, la trecerea Nistrului, de ce nu a făcut-o în timpul pogromurilor antievreieşti din Moldova, de ce nu l-a oprit, măcar, după Stalingrad, ci a făcut-o abia atunci cînd contraofensiva sovietică ajunsese deja la Iaşi și devenise o amenințare iminentă și înspăimîntătoare la adresa întregului teritoriu național, inclusiv la adresa Capitalei și... a Palatului Regal? Nu a putut-o face în contextul geopolitic şi militar dat sau pentru că, pur şi simplu, gira el însuşi, cu autoritatea sa regală, linia politică impusă Mareşalului Antonescu de Consiliul de Coroană şi clasa politică? De ce nu recunosc evreii aceste adevăruri despre ex-regele Mihai şi îl iartă, aşa cum o fac de mai bine de 75 de ani? Ce interese sînt la mijloc? Poate tocmai acelea că Hohenzollernii sînt masoni şi la origine evrei? Mizer preţ pentr-un popor de vieţi pierdute!

   Spun că la origine hohenzollernii sînt evrei, evident, fără vreun reproş la aspectul ăsta – care, de altminteri, n-ar fi decît un reproş prostesc – ci ca reproş la adresa acelor evrei care îi tratează cu îngăduinţă inadmisibilă, cu un soi de subiectivism etnic incorect şi abuziv, în condiţiile în care pe vinovaţii ne-evrei i-au căutat cu agenţii secreţi zeci de ani, în toată lumea şi i-au scos şi din gaură de şarpe pentru a le da pedepsele cuvenite. Oare, casa „regală” de Hohenzollern şi Mihai însuşi, nu au nici o responsabilitate? De ce pe nefericitul comandant de front al armatei române, Mareşalul Ion Antonescu, evreii nu l-au iertat cu o iotă, au mers cu umilirea şi intransigenţa penală împotriva lui pînă la capăt – deşi, lucru ştiut şi evident, el nu avea faţă de nativii evrei din România, nici pe departe, vina pe care o aveau capii nazismului şi ai fascismului sau aliaţii acestora din alte părţi ale Europei faţă de evreii din ţările respective – iar pe rege şi camarila sa evreii i-au iertat de la bun început şi pînă azi? Să mai amintim şi de faptul că, în timp ce pe mareşalul armatei îl executau, pe comandantul ei suprem, regele Mihai Hohenzollern, îl decorau cu ordinul sovietic „Pobeda”, prin mîna tătucului Stalin, el însuşi evreu la origine?

   Este adevărat, în România nu a existat holocaust în sensul în care este el înţeles în raport cu amploarea şi specificul exterminărilor de evrei comise pe teritoriile Germaniei şi Poloniei, spre exemplu. Dar, şi pe teritoriile României, ca şi în numeroase alte ţări, inclusiv pe teritoriile sovietice, s-au promovat şi practicat – în virtutea curentelor pro-fasciste şi pro-naziste dominante în acei ani de război şi teroare generalizată – politici antisemite, de deportare şi, pe alocuri, de reprimare brutală a unor categorii evreieşti, ţigăneşti, dar şi, pe considerente asemănătoare, a unor comunităţi... româneşti, (a se vedea mai ales teroarea hortysto-fascistă din Ardeal!), sîrbeşti, slovace etc. Prin urmare, dacă în acest complicat context general de politici şi fapte cu orientare antievreiască şi antisemită din acei ani, dar şi cu orientare strict politică, respectiv anticomunistă, antisocialistă şi antibolşevică, inclusiv antimasonică, aşadar profund antidemocratică, context pe care, dacă vor, istoricii evrei şi nu numai ei îl pot numi "holocaust", zic, deci, că dacă în tot acest context este inclusă şi România lui Antonescu, nu văd de ce Mihai Hohenzollern ar fi exonerat de orice răspundere morală şi juridică, în condiţiile în care, din toate punctele de vedere, şeful statului el era! Că nu s-a implicat direct în politica răului? Nimic mai fals! S-a implicat în rău tocmai prin neimplicarea împotriva răului! Avea datoria să o facă, rege fiind! Aceasta e prima obligaţie politică şi morală a unui şef de stat, a unui rege!

   Că n-a putut s-au că n-a fost capabil să o facă este o circumstanţă agravantă pentru cel care ocupă o asemenea demnitate. Nu avea dreptul să nu poată! Altfel, avea la îndemînă soluţia onorabilă a abdicării sau a sinuciderii explicate! Căci, rege a putut continua să fie? Cînd evrei, ţigani, comunişti şi alţi democraţi şi luptători antifascişti erau împuşcaţi ca vitele sau cînd mureau în deportări ori schingiuiţi în puşcăriile regimului fascist pe care Mihai Hohenzollern îl patrona de pe tronul ţării, cînd românii din Ardeal erau exterminaţi de hoardele ungaro-hortyste, cînd soldaţii români mureau cu sutele de mii pe cîmpurile de bătaie pentru eliberarea Basarabiei, apoi pentru eliberarea Ardealului, el a putut fi rege? A fost capabil? Dormea bine? Mînca bine? Hăndrălea bine? Cînd mama şi soţia Mareşalului Antonescu i-au cerut "regelui" îndurare pentru iubitul lor fiu şi soţ, şi trebuia o semnătură, o simplă semnătură regală, pentru ca Mareşalului Patriei să-i fie comutată pedeapsa în închisoare pe viaţă, cum a reacţionat "suveranul" iubitor de ţară? A întors spatele, scriind pe memoriul femeilor: "Nu se aprobă"! Aceasta i-a fost recunoştinţa faţă de binefăcătorul său, Ion Antonescu, cel care jurase în 1940 să-i stea regelui „stîlp de veghe” şi să-i apere tronul! Pentru toate aceste fapte individul dinastic nu e vinovat?! Fie măcar sub aceste aspecte - suficiente oricum! - nu este el, Mihai Hohenzollern, un adevărat trădător al intereselor naţionale, aşa cum a spus cineva? Ba, este. Este cu asupra de măsură!
(Va urma)

luni, 11 aprilie 2016

În riscul ipocriziei patriotice

Între două episoade antidinastice, să luăm un respiro tematic. Acum vreo săptămînă am citit pe un blog un text în care se evocau cei 72 de ani împliniţi de la bombardamentele anglo-americane din 4 aprilie 1944. Ele au vizat oraşele Bucureşti şi Ploieşti şi au luat viaţa a circa 4.000 de oameni din rîndul populaţiei civile, dintre care aproape trei mii numai în Capitală, alte mii fiind răniţi. Nu insist acum pe subiectul acesta, spun doar că autorul textului de care vorbesc, de fapt, o autoare, deplîngea pe bună dreptate faptul că în Bucureşti nu există un monument care să menţină vie amintirea tragicului eveniment de război şi să omagieze memoria uriaşului număr de victime nevinovate.

Am trimis următorul comentariu la text (citez):
<< ...Iar, în aceste zile presa noastră scrie despre asta(!): "Ziua NATO în România se marchează, începînd din 2005, în prima duminică a lunii aprilie, în baza unei propuneri legislative. La alegerea datei s-a ținut seama de apropierea de data oficială a aderării României la Alianța Nord-Atlantică (29 martie 2004) și de data arborării oficiale a drapelului român la sediul NATO de la Bruxelles (2 aprilie 2004)". Şi, de fapt, adaug eu, s-a ţinut seama de apropierea de data bombardamentelor anglo-americane din 4 aprilie 1944, "raiduri teroriste", după cum elocvent le cataloga presa românească a vremii.  Asta pentru ca batjocura, sfidarea şi umilirea istorică la adresa României să fie depline peste timp, căci, vă daţi seama, dragilor? Înjugarea ei în NATO (început de aprilie 2004) s-a făcut, practic, la momentul cînd românii comemorau 60 de ani de la acele bombardamente criminale asupra populaţiei! Ce "coincidenţă" cinică! Şi, presa de azi îşi vede liniştită de prostiile ei: "Ziua NATO reprezintă un eveniment de referință pentru societatea românească din perspectiva statutului României de aliat (sic!) NATO și a semnificațiilor asociate acestui moment, fiind o sărbătoare publică dedicată democrației, spiritului european și euro-atlantic". Pur şi simplu, ţi se întoarce stomacul pe dos şi te apucă voma, nu alta! Şi ce limbaj propagandistic gros, de lemn putregăios! Cică, "sărbătoare publică a democraţiei, spiritului european şi euro-atlantic"! Lua-v-ar Draculea să vă ia în ţepele lui, cu democraţia şi spiritele voastre ticăloase de poponauţi ce sînteţi! >>

Comentariul trimis – care, precum se poate constata, nu e o blasfemie şi nici necuviincios faţă de cineva nu e – nu a fost publicat de proprietarul blogului. De altfel, textului îi lipsesc cu desăvîrşire comentariile cititorilor, deşi în finalul său acestea sînt cerute în mod explicit de autor şi deşi mai fiecare alt text de pe blog a primit zeci de comentarii. Bizar! Înţelegem, fireşte, că oricine are dreptul, cînd doreşte sau... cînd trebuie, să publice ori să nu publice pe blogul săcomentariile unuia sau altuia ori pe toate la un loc. Precum se vede, oricine are şi dreptul să protejeze sensibilităţile de crocodil ale asasinilor occidentali de insensibilitatea recursului la memorie a victimelor lor orientale. Chiar şi cu asumarea decepţionantă a riscului de ipocrizie patriotică la care se expune, dacă vrea.

joi, 31 martie 2016

Un simbol pasiv, un fleac al istoriei

Românii împotriva regimului dinastic (partea a cincea)

   Aşadar, ce a reprezentat pentru istoria României ultimul monarh al dinastiei iudeo-prusace de Hohenzollern (Cohen-Zollern), fostul rege Mihai, fiu al lui Carol Caraiman alias Carol al II-lea? În primul rînd, dacă pînă la vîrsta de 18 ani personajul a fost în mod evident un fleac în mîna  ignobilului său tată – am scris despre acest aspect aici http://www.nicolaenicu.blogspot.ro/2015/12/tentativa-de-lovitura-de-stat-de-dupa Colectiv.html  -, după această vîrstă el a devenit un fleac în mîinile altora. Elocvent şi semnificativ în acest sens este modul în care a ajuns el rege, după alungarea de pe tron a tatălui său, Carol al II-lea, de revolta naţiunii împotriva regimului dinastic.

   În 7 septembrie 1940, cînd încă nu împlinise 19 ani, Mihai, „mare voievod de Alba-Iulia”(!) la momentul respectiv, a fost beneficiarul unei loialităţi greu de lămurit şi de înţeles a generalului Ion Antonescu faţă de monarhie şi dinastia hohenzollernilor, o loialitate care, finalmente, avea să se dovedească fatală pentru acesta, după cum bine ştim. Era începutul de septembrie al unui an tragic, poate cel mai tragic pentru destinele noastre naţionale, iar fierberea societăţii româneşti împotriva scandaloasei dictaturi carliste şi dispreţuitului regim dinastic ameninţa cu abolirea iminentă a monarhiei. De astă dată, poporul se manifesta cu vehemenţă în stradă, în mai toate oraşele ţării – pe 2 septembrie, o mare demonstraţie de protest a bucureştenilor, care tindea spre un început de insurecţie împotriva regalităţii, a fost împrăştiată în puterea nopţii cu focuri de armă automată! – atît faţă de pierderea Basarabiei şi Bucovinei, prin acceptarea ultimatumului sovietic din 27 iunie, cît şi faţă de pierderea Ardealului, prin acceptarea Diktatului fascist de la Viena din 30 august. Furia populară era accentuată şi de promptitudinea cu care autorităţile regale române executau, chiar în acele zile, evacuarea teritoriului naţional de peste munţi, precum şi de anunţata cedare a Cadrilaterului (judeţele Caliacra şi Durostor), parte a Dobrogei istorice, străvechi teritoriu geto-dacic de stăpînire şi continuitate românească încă de pe vremea domnitorului Mircea cel Bătrîn (1386-1418).

   Mai mult de-atît, abdicarea lui Carol al II-lea era cerută şi de întreaga clasă politică, ostilă acestuia încă după 31 martie 1938 (sic!), data cînd regele şi amanta sa, Elena Lupescu-Grünberg, fiica unor evrei de origine germanică din Iaşi, convertiţi la creştinism, îşi instituiseră regimul dictaturii personale. Acum, clasa politică îl făcea pe rege direct răspunzător pentru prăbuşirea teritorială a ţării, o clasă politică altfel profund ipocrită, cîtă vreme şi ea însăşi era, deopotrivă, răspunzătoare. În aceste împrejurări precipitate, urît şi contestat de popor, dar pînă şi de unii membri ai camarilei sale, Carol al II-lea apelează în disperare de cauză la generalul Ion Antonescu să salveze monarhia. Monarhia, desigur, că ţara era... bine mersi! „Scapă-ne, nu pleca! Tu eşti patriot!”, l-ar fi implorat regele pe hîrşitul soldat la finalul audienţei. Asta cu patriotismul se potrivea. Era chiar coarda sensibilă a lui Antonescu, iar perfidul monarh ştia să gîdile la lingurică! Aşa că, deşi suportase dinspre dinastie o îndelungată hărţuire politică şi încă tocmai evadase din surghiunul de la Mînăstirea Bistriţa, Ion Antonescu se lăsă înduplecat de rugămintea... asupritorului său şi acceptă preluarea sub autoritatea sa militară absolută a prerogativelor regale cedate de Carol către fiul său propriu, Mihai. Era în 6 septembrie 1940. „Regele s-a consultat toată noaptea cu oamenii săi politici şi s-a convins că ţara cere abdicarea sa. A pus însă condiţia ca eu să iau asupra mea prerogativele regale, iar eu am promis să stau stîlp de veghe lîngă Voievodul Mihai, viitorul rege, şi să-i păstrez tronul”, mărturisea Ion Antonescu la procesul său din anul 1946, în faţa instanţei judecătoreşti.

   Prin urmare, deducem că regele era conştient de inaptitudinea progeniturii sale pentru exercitarea prerogativelor regale – era încă necopt, mai tont de felul său şi puţin cam autist –, de vreme ce a simţit nevoia să-i ceară autoritarului general să ţină sub protecţia sa tronul viitorului rege. A doua zi dimineaţa, noul Preşedinte al Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu, îl cheamă pe vlăstarul regal să depună jurămîntul de monarh. „La ora 9, am fost trezit de telefon. Eram anunţat că trebuia să merg să depun jurămîntul. Pe jumătate adormit, m-am dus la Palat, unde l-am găsit pe Antonescu, împreună cu reprezentanţi ai armatei, cu ministrul de justiţie, cu patriarhul şi cu mai mulţi înalţi demnitari. În faţa lor am depus jurămîntul de credinţă”, îşi amintea peste ani Mihai Hohenzollern-Caraiman. „Eram puţin buimac din cauza precipitării evenimentelor. Antonescu a profitat de starea mea pentru a mă face să semnez un decret care îl confirma pe cel al lui Carol al II-lea şi prin care i se acordau puteri depline”, mărturiseşte el. „Antonescu luase în mîinile lui treburile ţării, iar eu devenisem un figurant. Profitînd de popularitatea mea, Antonescu avea intenţia de a mă folosi ca pe un simbol pasiv”. Asta verifică faptul că tatăl său, Carol al II-lea, nu se înşelase în privinţa sa. Mihai Hohenzollern era un limitat. Prin urmare, el nu putea fi decît un rege-marionetă, un simbol pasiv al manipulatorilor săi, după cum recunoaşte chiar el. Un fleac al istoriei, aşadar. Dură, dar reală constatare! 

   - Citatele pe care le-am folosit în text sînt preluate din "Almanah Istoric", Editura Tess - Expres, 1996, pag. 29-31 şi 197.

(Continuăm curînd).

marți, 15 martie 2016

Vaca grasă şi lăptoasă a hohenzollernilor

Românii împotriva regimului dinastic (partea a patra)

     De-a lungul timpului, monarhia xenocrată a hohenzollernilor a acaparat în România avuţii exorbitante, practic inestimale, avuţii pe care ultimul ei atîrnător, Mihai, şi odraslele sale le-au recăpătat de la actualul regim politic cu asupra de măsură. În rostul unei corecte cunoaşteri şi unei drepte judecăţi, se cuvine să spunem că toată averea cu care a intrat în ţară primul dintre veneticii aceştia pe tronul vechii Românii, Carol, a fost o bocceluţă de mînă! A traversat centrul unei Europe sălbăticite de războaiele imperialiste ale epocii, călătorind spre România pe Dunăre, clandestin, deghizat în saltinbanc pe un vas habsburgic, ca însoţitor al lui I. C. Brătianu. Acesta din urmă, un intrigant politic şi un fariseu maladiv, a avut pe conştiinţă trădări fără număr, între care pe aceea a domnitorului Alexandru Ioan-Cuza şi, foarte probabil, pe aceea a lui Barbu Catargiu, primul prim-ministru al României unite la 1859, asasinat misterios în exerciţiul funcţiunii, la 8 iunie 1862, pe cînd trecea în trăsura guvernamentală pe sub clopotniţa din Dealul Mitropoliei, după ieşirea de la şedinţa Adunării Deputaţilor la care participase. Adică, numai ignoranţii să creadă că alde cohenzollernii ăştia au fost aduşi, aşa cum s-a spus, ca variantă de rezervă, într-o situaţie de forţă majoră pentru ţară! Lucrătura a fost perfidă, iar iţele ei s-au tras cu mult înainte atît din interior cît şi din exterior şi s-a plătit cu sînge şi destin naţional.

     Cînd la 30 Decembrie 1947 Mihai Hohenzollern a abdicat sub presiunea inexorabilă a istoriei şi a refuzat oferta autorităţilor să îşi continuie viaţa în România ca cetăţean cu statut de fost înalt demnitar al statului, preferînd loialitatea faţă de străinătate, a primit, totuşi, de la guvern îngăduinţa să plece din ţară cu întreaga avere personală pe care şi-a revendicat-o, fapt ce demonstrază că regimul comunist al acelor ani l-a tratat cu adevărat regeşte şi nicidecum sub ameninţarea pistolului, aşa cum a afirmat el după 1990. În noaptea de 3 spre 4 ianuarie 1948, un tren cu opt vagoane de bunuri şi valori colosale a trecut peste frontieră cu iubitorul de ţară ex-monarh Mihai. Pînă şi automobilele cu care circula pe-aici şi le-a transferat în Elveţia! Toate acestea peste celelalte valori, unele de patrimoniu naţional, pe care majestatea sa a avut grija politică anticipativă să şi le transfere în cele străinătăţuri pe cont propriu, adică fraudulos!, încă din cursul anului 1947, valori pentru a căror recuperare, doar parţială, statul român avea să se judece în instanţele internaţionale zeci de ani, cu cheltuieli de zeci de milioane de dolari. Şi, cu toate acestea, în anii '90, fostul monarh şi neamurile lui au revenit, s-au restabilit şi s-au reîncetăţenit cu acelaşi tupeu nativ în România pentru a fi reîmproprietăriţi cu palate, domenii, hoteluri, baze de agrement, sute de mii de hectare de pădure, ferme agricole şi zootehnice, societăţi comerciale, alte averi şi zeci de milioane de euro "despăgubiri"! Şi încă mai au "revendicări" şi cereri de "despăgubire" de la statul român pe rolul instanţelor! Adică, patrioţi, nevoie mare, cohenzollernii ăştia, nu aşa oricum... În ochii lor felini şi hulpavi, România a fost întotdeauna o vacă grasă şi lăptoasă bună de muls. Nimic mai mult, dar niciodată îndestulătoare, biata de ea!

  Spuneam anterior că apologeţii regimului dinastic îşi justifică agresiunea propagandistică asupra opiniei publice sub motivaţia respectului ce s-ar datora însemnătăţii avute de monarhie şi de "regele Mihai” în istoria României. Ce a însemnat monarhia? Monarhia a însemnat uzurpare istorică generalizată! A însemnat uzurparea puterii de stat şi autorităţii politice, uzurparea suveranităţii şi identităţii naţionale, a naţionalismului însuşi. Uzurparea înfăptuirilor istorice ale poporului român timp de şapte decenii. Ce a însemnat monarhia? A însemnat teroare, sînge şi dezastru naţional! Corupţie economică, acorduri secrete antinaţionale, represiune şi asasinate politice la nivel înalt, greve, răscoale, reprimare militară, abandonarea teritoriului şi înstrăinarea tezaurului naţional, cedarea Basarabiei şi Bucovinei, sfîrtecarea Ardealului, vinderea Cadrilaterului. Represiune anticomunistă şi antilegionară. Hitlerizarea României, pogromurile antievreieşti, deportările antiţigăneşti, invadarea teritoriilor sovietice, lovituri de stat, decapitarea armatei române, arestarea, vînzarea şi uciderea Mareşalului Ion Antonescu, trădarea aliaţilor tradiţionali sau ocazionali. Corcire, desfrîu, adulter, impotenţă. Imoralitate. Expatrieri, subdezvoltare, sărăcie, analfabetism, foamete. Abdicare morală, politică şi naţională. Luptă consecventă şi apetit nesăţios pentru avere. În cîteva fraze, asta a însemnat monarhia în istoria României! Iar, ce reprezintă sau (cine ştie!) ce va fi reprezentat „regele Mihai”, punctăm în episodul următor...

duminică, 6 martie 2016

Minciuni sfruntate sau despre ilustra mitomanie regală

Românii împotriva regimului dinastic (partea a treia)

     Intenţionam să întrerup pentru o vreme continuarea seriei de articole pe tema aceasta, avînd în vedere că unul dintre subiecţi, ultimul monarh al României, Mihai Hohenzollern, aflat la venerabila vîrstă de 94 de ani, este în situaţie critică, după cum sîntem anunţaţi. Drept urmare, gîndeam că în aceste împrejurări s-ar cuveni o minimă îngăduinţă de spirit faţă de cel foarte bătrîn şi suferind, aflat poate în ultimele sale zile de viaţă. O îngăduinţă faţă de el şi, deopotrivă, faţă de familia sa. Din păcate, mai mult decît a-mi exprima compasiunea faţă de omul muribund, nu îmi pot îngădui în cazul de faţă. Şi asta, pentru simplul motiv că însăşi familia lui nu îşi îngăduie! Că nici camarila sa nu o face! S-ar cere mai multă decenţă prin discreţie şi mai mult respect pentru părintele şi regele lor în primul rînd de la ei, şi abia mai apoi de la altcineva. Dar nu, ei înşişi au găsit de cuviinţă în aceste momente să dezlănţuie iar cîinii apologiei mincinoase şi neruşinate prin presă, aşa cum o fac cu cinism şi neobrăzare faţă de societatea românească de mai bine de un sfert de veac. Ipocriţi precum îi ştim, de astă dată îşi justifică exhibiţionismul recidivant cu motivaţia aburitoare că „nu se pune problema monarhiei, ci numai a respectului pentru ceea ce simbolizează ea în istoria României, pentru ceea ce reprezintă regele Mihai în istoria modernă a ţării”. Chiar aşa, ce simbolizează ea în istoria României şi ce reprezintă el în istoria acestei ţări? Vom spune, mintenaş.

     Mai înainte însă, vreau a lămuri un aspect şi a demola nişte monumente ale minciunii şi fariseismului apologetic de sorginte xenocratică. Cineva îmi atrăgea atenţia asupra faptului că la anul 1866 a fost un plebiscit, prin rezultatele căruia s-ar demonstra, zice-se, că românii şi-au dorit monarhie şi regim dinastic. Inexact. Nu a existat un asemenea plebiscit! Căci, plebiscitul la care se face aluzie, cel organizat în aprilie 1866, la două luni după înlăturarea domnitorului Alexandru Ioan-Cuza, a fost în realitate o mascaradă ridicolă diversionistă, de care grupuri trădătoare şi corupte din clasa politică a vremii, dirijate de I. C. Brătianu, au avut trebuinţă pentru impunerea veneticului Karol Cohenzollern ca nou domnitor al României. Atît a însemnat „plebiscitul” în cauză şi nimic mai mult! Şi-aceasta, în condiţiile în care un plebiscit în România acelor timpuri era un plebiscit exclusivist, al electorilor, adică al celor puţini şi bogaţi care aveau drept de vot, şi nu unul al poporului în structurile sale democratice. Prin urmare, vorbim despre un plebiscit cu un puternic caracter discriminatoriu, aşadar unul eminamente nesemnificativ pentru voinţa populară. Asta, pe de-o parte. Pe de altă parte, rezultatele sale finale au fost denaturate grosolan, prin proceduri „electorale” jenante, unele de-a dreptul tragicomice, altele abuzive sau agresive, şi toate de natură infracţională. Stau dovadă în acest sens inclusiv mărturiile scrise ale unor contemporani ai evenimentului, între care marele dramaturg I. L. Caragiale.

     Asta a fost baza „plebiscitară” a desemnării lui Karol Cohenzollern, alias Carol de Hohenzollern, la 10 mai acelaşi an, ca domnitor al României. Astăzi, la un veac şi jumătate de la acele evenimente flagrant antiromâneşti, urmaşii uzurpatorului prusac pretind că se împlinesc „150 de ani de la fondarea casei regale a României şi a Statului Român”. Ei pot pretinde orice, nu numai averi fabuloase de la Statul Român, că doară asta-i însăşi raţiunea lor de a se încăpuşa pe aici! Dar, susţinerea istorică pe care o afirmă cît ai clipi este un fals ordinar! De fapt, avem de-a face cu două minciuni sfruntate, în nota specifică ilustrei mitomanii regale. În primul rînd, statul român modern este opera istorică a lui Alexandru Ioan-Cuza, de domnia sa, şi nu a hohenzollernilor!, fiind legate atît constituirea statului prin unitatea sa politico-administrativă înfăptuită la 1859, cît şi denumirea ţării – România – consacrată la 1861, cu primul ei guvern instituit în ianuarie 1862 sub conducerea lui Barbu Catargiu, precum şi, sau mai cu seamă, întemeierea şi reglementarea prin legi organice a tuturor instituţiilor şi domeniilor de activitate fundamentale ale statului şi, practic, constituirea şi modernizarea patrimoniului naţional românesc. Cu alte cuvinte, în şapte ani cît i-a durat domnia, Cuza-Vodă a creat o ţară şi a redat poporului conştiinţa şi demnitatea propriei identităţi naţionale. Aşadar, stirpea prusaco-habsburgică a cohenzollernilor a venit aici nu să „fondeze” un stat român, aşa cum pretind astăzi urmaşii şi apologeţii ei, ci au venit aici să se înstăpînească peste o ţară de-a gata, să domnească peste un stat român existent şi deja modernizat prin truda şi sacrificiul de sine al altuia. O ţară creată tocmai de cel a cărui domnie i-au uzurpat-o fără scrupule şi pe care l-au exilat pînă la moarte din ţara lui, ei, cohenzollernii, nişte pripăşiţi ai locului.

     În al doilea rînd, cum regatul (trecerea la monarhie) a fost proclamat ca atare în 1881, la patru ani după proclamarea Independenţei de stat, este evident că fondarea „casei regale a României” anterior acestor evenimente ar fi fost imposibilă politic şi, prin urmare, lipsită de obiect într-o ţară aflată încă sub stăpînirea otomană. Cu atît mai puţin ar fi fost posibil un astfel de fapt în anul 1866, cînd Carol, un biet locotenent prusac, abia se insinuase fraudulos în ţară şi în capul ei. Aşadar, este de bun simţ să constatăm că zisa casă regală a României s-a putut fonda o dată cu proclamarea de fapt a regatului şi metamorfozarea lui Carol din domnitor în rege, respectiv la anul 1881. Zic că casa regală şi regatul s-au fondat de fapt şi nu de drept, fiindcă s-au făcut fără vreun temei legal democratic. Ele nu au reprezentat acordul de voinţă suverană dat de popor printr-un exerciţiu electoral legal şi legitim, ci urmarea unei samavolnicii politice evidente. Spre comparaţie, dacă analizăm cu obiectivitate realităţile faptice şi documentare ale actului de la 30 Decembrie 1947, vom constata că instaurarea Republicii a fost produsul unor evoluţii politice, fie şi formale pe alocuri, incomparabil mai legitime, mai progresiste, mai democratice. Procedura abdicării şi abolirii paşnice a monarhiei oferită de Guvernul României fostului suveran, Mihai Cohenzollern-Caraiman, a fost, în sine, un act de eleganţă şi civilizaţie – deşi nemeritat istoric – la adresa acestuia şi a regimului dinastic xenocrat şi desuet, inutil şi anacronic pe care el îl reprezenta şi, mai ales, a fost un act revoluţionar „fără zguduiri la adresa ţării”, cum s-a spus la momentul respectiv, ceea ce se putea traduce prin aceea că nu s-a dat foc morii pentr-un şoarece ştirb. Căci, sub aspect strict procedural, desigur, ce rege în lumea asta abdică de bună voie în favoarea republicii?
(va urma)